Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Cultură Un film despre rezistenţa anticomunistă

Un film despre rezistenţa anticomunistă

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Cultură
Un articol de: Violeta Ion - 08 Dec, 2010

Constantin Popescu jr a debutat cu lungmetrajul "Portretul luptătorului la tinereţe", care a intrat în cinematografele româneşti din 19 februarie 2010 şi este primul din trilogia care va continua cu fraţii Arnăuţoiu şi cu Elisabeta Rizea. Filmul redă povestea partizanilor anticomunişti, conduşi de Ion Gavrilă Ogoranu, din anii 1950 ai României.

Regizorul s-a documentat din stenogramele Securităţii şi a făcut interviuri pentru a surprinde cât mai bine perioada 1950-1957. Filmul a rulat în secţiunea "Forum" a Festivalului de la Berlin şi a fost întâmpinat de un protest al Centrului pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului în România. Asociaţia a ţinut să sublinieze că regizorul nu trebuia să-i prezinte pe partizani ca pe nişte eroi, pentru că au simpatizat cu legionarii şi unii dintre ei au fost chiar membri. De pildă, Ogoranu a fost membru al Frăţiei de cruce din Făgăraş în anii liceului şi a fost închis din această cauză în anii 1941-1944. În 1948, începe lupta anticomunistă din Făgăraş, ca lider al unei grupări care avea să fie spulberată de Securitate până în 1955, iar Ogoranu a stat mai mult de 20 de ani ascuns de Securitate, devenind în felul acesta o legendă.

Povestea liderului partizanilor este fascinantă şi după prinderea acestuia în 1976, când este anchetat de Securitate şi apoi eliberat la intervenţia preşedintelui Nixon. Ion Gavrilă Ogoranu şi-a publicat memoriile în cartea "Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc", în care a selectat şi documente din arhiva CNSAS referitoare la urmărirea lui. A murit în 2006, la 83 de ani.

Un caz real, fără patetisme

Constantin Popescu jr a debutat cu un film memorabil despre partizanii anticomunişti din anii 1950 ai României, nu pentru că a ordonat mărturii şi documente care ne înfăţişează un caz real, dramatic, petrecut pe plaiurile noastre, ci pentru că a prezentat rezistenţa lor fără să "umfle" artistic scenele. De pildă, patetismul a fost extirpat în favoarea puţinelor momente de duioşie. Este un film care prezintă faptele "la rece", atitudine pe care trebuiau s-o aibă tinerii fugiţi în munţi pentru a nu-şi pierde minţile. O atitudine pe care ţi-o insuflă şi ţie ca spectator, astfel încât să nu ai aşteptări de o altă natură pentru ceea ce se numeşte rezistenţă în munţi. Filmul prezintă scenele cu partizanii luptând, sub îndrumarea lui Ion Gavrilă Ogoranu, alternativ cu şedinţele de instruire din birourile Securităţii, tocmai pentru a ilustra ideologia strâmbă, aducătoare de schilodire morală.

Filmul mai scoate în relief o idee: aceea că tinerii partizani care luptă pentru libertate nu pe sătenii lor îi aşteaptă, ci pe americani. Nu există nici o gură de aer proaspăt pentru ei, în pădurile din Făgăraş, decât firul subţire de undă radio care anunţă la un moment dat moartea lui Stalin. "Tu îl aştepţi pe Dumnezeu", îi spune torţionarul victimei sale din închisoare, un preot care nu vrea neam să renunţe la credinţă, iar tu, îi spune unui partizan care avusese nenorocul să fie prins, "tu îi aştepţi pe americani. Ei, unde e Dumnezeu, unde sunt americanii acum?"

Răzvan Vasilescu joacă rolul torţionarului cu acea abilitate care nu permite note false în discurs sau, mai bine-zis, monolog. Monologul lui e monologul unui om bolnav, chinuit de dogoarea propriului iad fără ideal, căci nici stăpânirea pe care o serveşte nu pare să-i pună ceva mai bun în loc.

Fuga în munţi, fuga de sistem

Tot filmul e o fugă continuă prin munţi pentru supravieţuire. Nu avem ca în filmele americane un alfabet morse şi prieteni stabiliţi în diferite puncte de frontieră care să arate un obiectiv clar ţintit, cu răsturnări de situaţii, sau un lider care să încerce să preia într-un fel sau altul puterea. E pur şi simplu o fugă din sistem cu mijloace sărace de luptă, cu prieteni înfricoşaţi care acceptă să le fie golită cămara, cu părinţi care nu înţeleg de ce trebuie să sufere copiii lor: "Ce aţi făcut, măi, copii?", întreabă o mamă care şi-a văzut fiul împuşcat de soldaţi. Pentru că şi soldaţii erau nişte "copii" puşi în slujba statului opresor, fără să aibă curajul de a întoarce armele împotriva lui.

Rezistenţa partizanilor era rezistenţa zilnică în faţa morţii, a suferinţei, a foamei şi a frigului şi poate cea mai importantă era tăria de a-şi vedea prietenii murind, fără o minimă bucurie a luptei pe care o duc. Iar unii dintre ei erau covârşiţi de ideea că, până la urmă, ceea ce fac ei nu poate să aibă decât o importanţă vremelnică, pusă sub semnul eşecului şi al absurdului. Dileme obişnuite pentru oameni cărora le vine timpul de a se apleca sub jugul propriei lor sorţi, oameni care se îndoiesc, care pot suferi de frică, aşa cum suferă de foame, şi totuşi îşi urmează drumul. Aici regizorul a avut un mare merit pentru că ni i-a înfăţişat aşa şi nu a bravat printr-o retorică eroică şi penibilă.

Mai e un lucru care demonstrează unitatea acestui film: sobrietatea peisajelor din munţi, munţii aceia cu verdeaţă şi răcoare spre care noi fugim azi să ne relaxăm, în raport cu sobrietatea personajelor atinse de moarte şi de suferinţă. O transmutaţie de felul acesta nu poate decât să te înfioare şi să te facă să vezi la o scară mărită valoarea actului de sacrificiu. Natura e şi ea "rece", ca eroii săi pe care-i primeşte. Natura e nepăsătoare şi în ea pericolele se ascund la orice pas, natura nu mai poate fi nici măcar un mormânt cald. Gropile pe care le sapă partizanii pentru a se ascunde şi a dormi în ele pot adăposti oameni vii, dar morţii aparţin istoriei. Natura e o fiinţă partizană.

Scurt istoric

După al Doilea Război Mondial, odată cu instaurarea regimului comunist, mai multe grupuri alcătuite din oameni simpli,

intelectuali şi preoţi, încearcă să opună rezistenţă regimului. Cel mai cunoscut, după care Constantin Popescu s-a inspirat, este grupul condus de Ion Gavrilă Ogoranu, în zona Făgăraşului. Grupul luptă împotriva opresiunii statului cu mijloace sărace, în condiţiile grele din munţi, tot timpul în inferioritate numerică faţă de soldaţii trimişi să-i execute, dar animaţi de speranţa că americanii vor veni să-i ajute.