Un intelectual român şi mirajul Parisului în anii ʼ70

Una dintre cele mai interesante cărţi de tip jurnal care s-au scris în limba română este jurnalul parizian al lui Eugen Simion, cu titlul „Timpul trăirii, timpul mărturisirii”.

Pentru românii de rând, a pleca în Occident era un vis irealizabil în perioada comunistă, doar câţiva aveau acest privilegiu, iar printre ei s-a aflat şi criticul literar Eugen Simion. La începutul anilor ʼ70 a avut şansa ca, vreme de trei ani, să fie invitat de Universitatea Sorbona pe un post de lector la catedra de limbă română. Ajuns la Paris în noiembrie 1970, profesorul a locuit acolo până la sfârşitul verii lui ‘73. În tot acest răstimp, a ţinut un seducător jurnal.

Despre perioada franceză, autorul avea să mărturisească în prefaţa jurnalului său reeditat în 2013 la Editura Univers Enciclopedic: „Franţa a sosit la timp pentru mine. O experienţă capitală, aveam 37 de ani când am ajuns la Paris. Aici am descoperit noua critică şi tot aici am înţeles condiţia mea de intelectual român. Parisul m-a spălat de prejudecăţi şi mi-a dat un veritabil gust european. Atunci m-am vindecat, îmi vine să cred, de complexele intelectualului român. M-am întors după trei ani cu un număr mare de cărţi de critică şi teorie literară, cu un jurnal intim (publicat parţial în 1977) şi cu o mare linişte în spiritul meu. Dacă pot face ceva, să fac aici, în cultura română, mi-am zis. Nu spun că tot ce am trăit şi am văzut în Franţa mi-a plăcut. Dar a fost o mare şansă pentru mine contactul cu o lume în care, cum se zice cu o vorbă nu totdeauna adevărată, omul este condamnat să fie liber”.

Când făcea însemnările în caietul său intim de la Paris, autorul era conştient ce libertăţi îşi poate permite odată întors la Bucureşti, aşa că nu găsim relatări despre oameni indezirabili regimului, iar atunci când o face, foloseşte, pentru ediţia primă, trimiteri voalate. Aşa a fost cazul cu emigraţia românească din Franţa acelor ani. Numele lui Emil Cioran îl nota în prima ediţie sub formă de iniţiale şi scria despre el ca despre „un moralist de origine română”.

Eugen Simion nu şi-a propus să scrie un ghid cultural al Parisului, adică să descrie monumente, muzee şi străzi arhicunoscute. El dezvăluie un Paris mai puţin cunoscut, arătat cititorului prin oamenii cu care vine în legătură. S-a întâlnit cu marii teoreticieni literari francezi ai vremii, redă şi unele conversaţii avute cu ei, a luat legătura cu intelectuali de tot felul şi nu pare să aibă complexe faţă de colegii de la Sorbona. Savuroase sunt întâlnirile cu Marin Preda, care venise în vizită în marele oraş, cu Zaharia Stancu, ale cărui biografie şi parcurs literar le sintetizează admirabil în două-trei pagini, descrie întrevederile cu Marin Sorescu şi cu alţi români din ţară „în trecere”, dar şi cu emigraţii, în dozele permise. Monica Lovinescu apare cu iniţiale. Cu Emil Cioran are mai multe întrevederi şi discuţii, la fel şi cu Eugen Ionescu, pe care îl admiră. Îl revede pe Eliade, în vizita lui anuală la Paris, care se arată „curios să afle ce se petrece în ţară”. Plin de haz este tabloul întâlnit într-o zi pe stradă: un bărbat mergând câţiva paşi înaintea soţiei, care vorbeşte însufleţit cu ea, aşteptând ca ea să-l ajungă din urmă, după care merge din nou înaintea ei: Eugen Ionescu şi soţia!

Pasaje întregi din carte conţin reflecţii psiho­logice, gânduri despre condiţia emigrantului român şi despre destinul cultural al celor trei mari români: Eliade, Ionescu, Cioran, dar şi despre propria devenire.

Eugen Simion este un mare portretist, creio­nează cu mult farmec personajele anonime întâlnite: o vânzătoare, o portăreasă, oameni pa­sa­geri în plimbările sale pe bulevarde şi prin locuri pitoreşti ale capitalei franceze.

„Timpul trăirii, timpul mărturisirii” este poate cea mai citită carte a autorului Eugen Simion, semnatar al atâtor importante volume de teorie şi critică literară, devenit între timp membru al Academiei Române, iar o perioadă chiar preşedintele acestei instituţii. Destinul cărţilor nu-l trasează însă decât preferinţele nebănuite ale cititorilor. Ar fi important şi pentru tinerii de azi să descopere acest jurnal, scris cu un stră­lucitor talent, despre timpul preţios al unui intelectual din Estul Europei petrecut în inima civilizaţiei franceze în anii ʼ70, într-o vreme în care asemenea răsfăţuri intelectuale erau nesperate pentru cei mai mulţi români.