Un regizor cu cele mai bune intenţii

Filmul lui Corneliu Porumboiu adânceşte perspectiva actorului preocupat de sine şi de obiectul care face parte din viziunea lui despre viaţă. Bogdan Dumitrache joacă rolul unui regizor care, preocupat fiind de cele mai mici detalii ale filmării, oferă subiectului valenţe personale.

În filmul „Din dragoste cu cele mai bune intenţii“, a lui Adrian Sitaru, Bogdan Dumitrache apărea ca un personaj obsedat de figura maternă şi de boala pe care aceasta trebuie s-o traverseze. Era agitat şi vorbăreţ, cerea explicaţii şi îşi dădea sieşi explicaţii, discuţiile cu prietenii, toate se învârteau în jurul unui punct fix pe care chiar el îl desenase. I-a căzut mănuşă rolul acestui actor cu o privire neliniştită, cu cearcăne adânci şi bântuit de o logică retorică.

În „Poziţia copilului“ îşi calcă pe obiceiuri, devenind un antierou, un rebel fără cauză, dar bântuit şi aici de idei fixe, care fac ca lumea, indiferent din ce unghi priveşti asta, să se învârtă în jurul lui. A pune stăpânire pe aparatul de filmat şi pe scenariu înseamnă să construieşti 80% din film.

Filmul lui Corneliu Porumboiu vine să adâncească această perspectivă a actorului preocupat de sine şi de obiectul care face parte din viziunea lui despre viaţă. Bogdan Dumitrache (Paul, în film)  joacă rolul unui regizor care trebuie să filmeze o scenă cu o actriţă (Diana Avrămuţ). Preocupat de cele mai mici detalii ale filmării, subiectul capătă valenţe personale, de viaţă. Repetarea obsedantă a scenei care trebuie filmată se întrepătrunde cu pauzele pe care cei doi şi le acordă, la masă, în public ca şi cum rolul se continuă undeva, chiar dacă (aparent) nefilmat de nimeni, cu aceleaşi tatonări despre artă şi rostul ei într-o lume grăbită, unde totul se comprimă.

Asistăm la discuţii despre pelicula tradiţională de film şi cea digitală, trecând apoi la deosebirea dintre bucătăria europeană şi cea occidentală. Regizorul (din film), care are şi probleme de sănătate, foloseşte o altă „înregistrare“ pe marginea căreia nu vorbeşte prea mult: endoscopia, o procedură care ne arată pe monitor stomacul. Producătoarea lui ia în serios această problemă, cheamă un doctor şi interpretează împreună diagnosticul, într-un mod detaliat şi aplicat, ca şi cum s-ar pune de acord asupra unui unghi de filmat pentru personajul „stomac“. Iată-l deci pe regizor implicat în propria filmare (endoscopie), observându-şi propriul „metabolism“. De aici şi titlul „Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism“.

Consecvenţa asupra detaliului şi accentul pus pe timp (de pildă, actriţei care face duş trebuie să i se acorde în film timpul real pe care ea îl consumă în acest mod) sunt exemplare pentru modul în care Corneliu Porumboiu înţelege să redea obsesia unui autor de a-şi defini opera. Indiferent de stil, e consecvent cu sine însuşi de la prima până la ultima frază din film. Şi nu e puţin lucru să ai curajul să faci un film care, chiar dacă nu va fi gustat de public (şi nu prea cred asta), poate face deliciul unor oameni care obişnuiesc să teoretizeze asupra unor lucruri peste care cei mai mulţi ar trece uşor. Oricum, aşa aflăm că viaţa unui regizor nu e deloc uşoară, cu atât mai puţin a actorilor, şi ceea ce vedem pe marele ecran nu e doar rezultatul unei inspiraţii nemaipomenite.

În „Poliţist, adjectiv“, Corneliu Porumboiu teoretiza conceptul într-o atmosferă familiară, caldă şi se oprea în final pe dramă, cu emoţie şi suspans. Relaţiile dintre oameni erau mult mai complexe, observabile şi aproape de spectatorii care se puteau regăsi de o parte sau de alta, ca la un meci de fotbal, când ai echipa preferată. Aici e o clarificare la „rece“ şi chiar ei ca oameni nu par să treacă peste obiectele pe care le au de analizat, nu se observă reciproc decât ca fiinţe interpretând un rol sau bune pentru interpretat un rol. „Ce arăţi?“, „cum arăţi?“, „cui arăţi?“ şi „ce înseamnă asta?“ contează mai mult aici decât  „cine eşti?“, „cum eşti“, „de ce eşti aşa?“

E un nivel la care a ajuns regizorul Corneliu Porumboiu (după „Poliţist, adjectiv“), dar nu e obligatoriu să-l parcurgă şi spectatorul.