Un roman „din cale afară de teologic“

„Învierea“, romanul de marcă al literaturii universale al lui Lev Tolstoi (1828-1910), a fost scris în anul 1900, pe când autorul era preocupat să reflecte în opera sa aspecte din societatea ţaristă. Ţesătura romanului, încărcat de adânci problematici morale, de trăiri spirituale şi psihologice, distilate prin personajul Prinţul Nehliudov, a pornit de la un fapt real: un tânăr din înalta societate, absolvent al unei şcoli superioare pentru nobili, fiind în vizită la o rudă bogată, a sedus o tânără slujnică, iar aceasta a rămas însărcinată. Fata şi-a dat pruncul născut la orfelinat, iar ea, împinsă de mizerie, a ajuns într-o casă de toleranţă. După câtva timp a fost judecată pentru vina de a fi furat bani de la un „oaspete“ beat. La proces, printre juraţi se afla şi seducătorul ei de altădată. Soarta fetei l-a impresionat grozav pe celebrul romancier şi s-a hotărât să-şi răscumpere vina, luând-o de soţie. De la această povestire a creat Tolstoi intriga romanului „Învierea“, care a creat destule valuri, scriitorul fiind acuzat că a subminat principiile conducerii de stat şi ale religiei. Pe acest motiv a fost îndepărtat din Biserica Rusă. Unii chiar negau valoarea artistică a romanului, văzând în el doar tablouri ale cadrului social din acea vreme.

Însă Anton Pavlovici Cehov spunea despre roman: „Este o minunată operă de artă. Lucrul cel mai puţin interesant îl constituie ceea ce se spune despre relaţiile dintre Nehliudov şi Katiuşa, iar lucrul cel mai interesant îl reprezintă părinţii, generalii, mătuşile, ţăranii, deţinuţii, temnicerii. (…) Lucrarea însă nu are un final, căci încheierea ei nu poate fi numită final. Să scrii, să scrii, iar apoi să iei şi să pui totul în seama unui text din Evanghelie - e din cale afară de teologic.“ (Dan Cârlea)