Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Cultură „Unde este mai puțin eu, este mai mult Dumnezeu”

„Unde este mai puțin eu, este mai mult Dumnezeu”

Un articol de: Ina Maria Stoica - 07 Mai, 2019

Ioana Calotă este o actriţă cu o vervă și sensibilitate aparte, cu pasiune, credință și devotament pentru artă și oameni, cu care dialogul are o frumuseţe aparte. Ea ne-a povestit despre teatru și cum se transformă acesta într-o formă de mărturisire și rugăciune în fața celorlalți, dar și ce însemnau Sfintele Sărbători Pascale în copilăria sa și amintirile care o leagă de acele timpuri.

Ioana, care erau obiceiurile de Paște în localitatea unde te-ai născut? E ceva ce ți s-a întipărit și îl porți cu tine peste timp?

Eu provin de la câmpie, iar obiceiurile de Paște sunt la fel de frumoase ca peste tot în România. Pe timpul lui Ceaușescu se ținea post pe ascuns, erau puțini oameni care spuneau că țin post.
Eram mică, ce-i drept, nu îmi amintesc foarte multe, dar îmi amintesc că am plecat la 12 ani din Roșiorii de Vede și țin minte fir cu fir - Săptămâna Patimilor, a Deniilor.

Mergeam la biserică și era totul ascuns ca sub un văl, era fermecător.

Era ca o magie, pentru că se spunea aceeași poveste în mod diferit în fiecare biserică. Îmi amintesc momentul în care înconjuram biserica vinerea, era ceva extraordinar. Era o comunitate mare, mergeam cu flori, este o poveste care se prelungește până astăzi pentru mine.

Îmi doresc să fiu cât mai adevărat trăitoare. S-au întâmplat niște lucruri în sufletul meu din acea perioadă pe care le voi ține mereu cu mine.

În Joia Mare, în anul 1999, tatăl meu a plecat la cer și sunt și mai legată de acea perioadă, întreaga mea familie este. Săptămâna Patimilor este cumva legată și de patimiile mele și ale familiei mele.
Îmi amintesc cum mergeam la țară și mergeam dimineața în zori la biserică. Copiii primeau mereu ceva nou de Paște. Mama mea îmi povestea cum primise o rochiță în copilărie cu două buzu­nărașe, pentru ouăle roșii. În fond, este și bucuria copilului de a primi ceva. Cu toții ne împărtășeam. Era magic lucrul acesta. În același timp, este absolut magic în noaptea de Înviere, nimic nu se poate compara cu Învierea Domnului Iisus Hristos.

Care sunt gusturile, senzaţiile, mirosurile care îți amintesc de copilărie?

Lumânarea de la Înviere pe care o aprind apoi mereu în timpul anului, atunci când am niște probleme, niște praguri de trecut, atunci când am nevoie de inspirație și curaj.

Păstrez proaspăt în memorie mirosul de vopsea de ouă, îmi place să mă vopsesc pe mâini.

E minunat că sunt familii care își duc copiii de mici la biserică și că îi apropie de Dumnezeu, de tradiția poporului, pe care trebuie să o cunoaștem, pentru că, în fond, este o întoarcere la pământul, la țărâna de unde ne tragem.

Și că suntem în săptămâna Femeilor Mironosițe, credința reprezintă o bucurie nemărginită, o bucurie pe care o oferim și celorlalți, ceva pe care-l dăm mai departe prin prisma faptelor noastre...

Sunt născută și crescută într-o familie ortodoxă și mi s-a explicat de mică ce înseamnă fiecare sărbătoare creștină, care este importanța ei.

Îmi doresc să ajung la Ierusalim de Paște, cred cu tărie în acest miracol, este suficient să ne gândim că există acest miracol și să-l conștientizăm.

Care sunt rolurile care te inspiră în construcția ta umană, dar și cea de actor?

Îmi doresc să joc povești de viață, să interpretez, să trăiesc pe scenă povești care mișcă sufletul oamenilor.

Sunt unele personaje din dramaturgia clasică cu care nu se `bate” nici un personaj scris din prezent.

Îmi doresc să joc foarte mult tragedia clasică, și mai ales dramaturgia românească, care vor­bește despre spiritul românesc.

Avem o dramaturgie românească valoroasă. Cred că omului de astăzi îi este dor de dramaturgia românească clasică.

Mă inspiră personajele grele, care au trăiri, întâmplări fenomenale. Trăirile la limita suportabilului, care ne transformă emoțiile. Îmi doresc să joc personaje tari și dramatice.

Oamenii de astăzi sunt foarte obosiți și aleg comediile, dar într-o comedie bună întotdeauna este și un dram de tragedie. Iar acest melanj inefabil îl poți găsi numai la scriitorii mari. Și noi, românii, avem o astfel de dramaturgie.

Îmi doresc să joc personaje care să schimbe emoțiile celor din sală, care să aducă ceva nou. Vreau să transmit mesaje luminoase, cred că actorii sunt mesageri prin ceea ce fac și mesajul este întotdeauna iubirea și iertarea. Personajele cu adevărat tari au întotdeauna un mesaj divin de transmis, adică, prin teatru există posibilitatea de catharsis, de purificare prin sufe­rin­ță.

Teatrul este dăruire, este o artă de temperatură și energie înaltă, dar şi o formă de spovedanie publică. O spovedanie făcută cu toată trăirea și sinceritatea.

Mi-am dat seama că vreau să spun povești de când eram mică și o auzeam pe mama care îmi șoptea în pernă povestea cu Fâșneața, adică Scufița Roșie, pe care trebuia să o reinventeze de fiecare dată la fiecare culcare, dar mi-o spunea în șoaptă, lin, coborând vocea, și mi-am dat seama că noi avem nevoie de povești. Nevoia de poveste nu se stinge cât omul trăiește și cel mai bine omul învață din pilde, ca Iisus Hristos, Care a folosit pilde pentru a se apropia de lume, El a folosit pilde, parabole. Omul are nevoie de povești tot timpul, el așa trăiește. Mi-am ales o meserie care spune povești.

Un actor devine important prin rolurile grele?

Cred că un actor devine mare prin rolurile mari pe care le joacă, și mă refer la rolurile mari pe care le joacă, nu roluri mari ca întindere; roluri mari pot fi roluri mici ca întindere, dar roluri cu trăiri puternice pe care actorul să și le asume atât de intim și puternic încât să miște sufletul celor din sală. Un actor devine mare în conștiința publicului. El e mare pentru altcineva, pentru el trebuie să rămână mic. Ca să fii mare, trebuie să fii mic. Unde este mai puțin „eu”, este mai mult Dumnezeu. Așa este tradus și la teatru. Dumnezeu Care Se manifestă prin personaj. Eu cred că unui actor trebuie să i se dea șansa să joace, să trăiască roluri mari și să ofere acolo toate zestrea, toată forța interioară.