Viziunea Domnului

Probabil că nu este casă de creştin în care să nu se găsească o icoană. Dar icoana prin ea însăşi reprezintă o miză uriaşă. Ea aduce nevăzutul către văzut şi în felul acesta face posibil contactul cu o lume de neimaginat.

De multe ori m-am întrebat care este frontiera dintre o icoană şi un tablou. Doar faptul că prima este sfinţită? Ca să te încumeţi tu, pictor mai mult sau mai puţin talentat, să pictezi icoane îţi trebuie înainte de orice har. Deci e vorba de o coborâre în tine a ceva care se află mai presus de inteligenţă, talent, voinţă. Pictorul de icoane sau iconarul nu face aceasta oricum, ci după ce se pregăteşte pentru a realiza ceva ce-l solicită la maximum. Am în vedere când spun acestea cartea lui Pavel Evdokimov, "Arta icoanei, o teologie a frumuseţii", una din cele izbutite abordări de pe poziţiile celui avizat a ceea ce înseamnă icoana şi cum îşi revarsă ea asupra noastră frumuseţea dătătoare de duh. Icoana este o biruinţă a figurativului, triumful ideii că Domnul ni se poate înfăţişa sub forma viziunii şi deci avem privilegiul de-a-l vedea. Pentru aceasta însă iconarul trebuie să aibă inima curată, ca şi privitorul. Inimile curate asigură eficacitatea icoanei în sensul în care ne îndreptăm spre faţa ei cu nădejde şi nu cu simpla desfătare a celui care degustă doar un produs artistic. Iată ce spune Evdokimov: " Ochiul poate asculta chiar glasul liniştii; dimpotrivă, absenţa colorată nu face decât să-ţi împrăştie gândurile şi până la urmă să te istovească. Oare se poate comunica, se poate schiţa un gest de tandreţe faţă de una din aceste femei pictate de Picasso, numite de părintele Serghei Bulgakov cadavre ale frumuseţii, se poate simţi dorinţa de rugă în faţa pătratului lui Malevici?" Iată nişte semne de întrebare asupra cărora putem medita. Tocmai fiindcă a fost adusă în discuţie, arta abstractă, nonfigurativă sugerează depărtarea definitivă faţă de ceea ce noi aşteptăm de la o icoană. Icoana, indiferent de realizarea ei estetică, presupune intimitate, creează un spaţiu de reculegere în care omul nu se mai simte singur. Marile tablouri ale artei abstracte şi ale artei moderne în general copleşesc şi în egală măsură însingurează. Ne confruntăm astfel, dacă se poate spune aşa, cu o ipostază laicizată a misterului. Şi aceasta fiindcă ceea ce nu poate fi înţeles nu înseamnă că înalţă neapărat sufletul. Dimpotrivă. Poate să-l tulbure, să-l înfricoşeze, să-i dea senzaţia neantului de nelecuit. Arta icoanei merge de aceea mână în mână cu teologia icoanei. Mi se pare deplasat să te întrebi dacă o icoană este frumoasă sau nu. Ea a trecut dincolo de calificative estetice, dar slujeşte frumosul numai în măsura în care acesta este, alături de bine şi adevăr, unul dintre cele trei atribute ale divinităţii. Totuşi, între pictura laică, agresivă şi icoana situată deasupra timpului se află pictura religioasă. Aceasta este una dintre cele mai fertile încercări la care un artist contemporan se poate supune.

Grupul Prolog

Când la sfârşitul anilor â80 s-a întemeiat grupul Prolog (Bernea, Paştina, Paul Gherasim, Constantin Flondor, Mihai Sârbulescu, Sorin Dumitrescu, Ioana Bătrânu), aceştia voiau să găsească tocmai calea mediană între icoană şi tabloul fără Dumnezeu. Pictura religioasă tentează harul în sensul în care talentul celui care pictează urcă spre un orizont spiritual. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cei care fac poezie religioasă. Şi ei simt în momentele cele mai fericite ale creaţiei lor că nu ei creează, ci altcineva, chiar duhul, le mişcă mâna şi sufletul. Aceasta este diferenţa dintre o operă cu o deschidere spirituală şi celelalte opere care, deşi valoroase şi interesante, nu au contact cu un asemenea orizont. Un vas sau un clopot pictat bunăoară de Mihai Sârbulescu nu va avea niciodată pretenţia că va putea fi recuperat într-un ansamblu iconic. Nici vorbă de aşa ceva. Dar realizarea icoanei ne transmite o prezenţă. Ceea ce este o calitate fundamentală. Icoana, spre deosebire de tablou, se caracterizează tocmai prin faptul că este prezentă. Omul conlucrează cu aceasta prin rugăciunile sale, dar icoana este ceva obiectiv pe care noi, prin tot felul de senzaţii şi impresii, nu-l putem subiectiviza. În schimb, tabloul obişnuit nu ne oferă acelaşi tip de prezenţă. Privit mai de aproape sau mai de departe, din faţă sau din unghi, ni se poate înfăţişa mereu altul, până la, cum ar spune Evdokimov, abstracţiunea absentă. Toate avatarurile artei moderne au plecat tocmai dintr-o formă de nerăbdare şi de nemulţumire care trădează de fapt o inconsistenţă de ordin spiritual. Un artist conştient de năravuri va dori să se salveze. Cred că naşterea grupului Prolog de la noi a avut ca temei şi o asemenea orientare. Cu alte cuvinte, artiştii din grup voiau să scape de ce e facil sau fals complicat, de ifose şi exhibiţii, de experiment devitalizant. Domnul este nevăzut, dar icoana ni-l face vizibil. Aceasta este piatra de temelie a artei creştine, în absenţa căreia nu ne mai putem socoti creştini. Naşterea Domnului este însoţită de viziunea sa. Şi aş încheia aceste consideraţii tot cu un citat din teologul rus care ne umple inima de bucurie. "Pentru a vedea frumuseţea, pentru a fi atins de strălucirea harică, trebuie ca printr-o transcendenţă, printr-o depăşire a sensibilului şi inteligibilului, să treci prin uşile tainice ale templului, aceasta este icoana, nu mai e invocare, ci parusia." Icoana este faţă de tablou ceea ce e mireasa faţă de o femeie oarecare.