Ziua Imnului național, istorie și eroism

Alături de stemă și drapel, imnul reprezintă unul dintre simbolurile naționale ale unui popor. Pentru noi, românii, cei care „păstrăm cu fală-un nume triumfător în lupte”, națiunea, în accepțiunea modernă a termenului, se naște în zorii acelorași zile în care poetul Andrei Mureșanu scrie „Un răsunet” ce va amplifica în cugetele atâtor generații de români sentimentul de identitate națională, iar în inimile lor dragostea de neam și țară.

Implicat direct în acți­u­nile Revoluției pașop­tiste de la 1848, Andrei Mureșanu întregește pleiada părinților fondatori ai României moderne, alături de nume precum cele ale lui Simion Bărnuțiu, Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade-Rădulescu, Avram Iancu, Mitropolit Andrei Șaguna, Costache Negri, Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, George Barițiu, Timotei Cipariu, A.T. Laurian, Al. Papiu Ilarian, Axente Sever, Vasile Alecsandri, Eftimie Murgu, Dimitrie Bolintineanu, preot Radu Șapcă, Gheor­ghe Magheru, Christian Tell, enumerându-i aici pe cei mai reprezentativi dintre ei.

Sărbătoarea de astăzi este și sărbătoarea generației pașop­tiste, generație căreia fiecare dintre noi suntem datori să-i cinstim memoria numelor și a faptelor reprezentanților ei. Vorbind despre ei la prezent este ca și cum s-ar afla astăzi, la ceas de sărbătoare, în mijlocul nostru, aducându-și parcă încă o dată în plus aportul, curajul și clarviziunea politică, „să dăm dovezi la lume, că-n aste mâini mai curge un sânge de roman”.

Făuritorii României moderne „nu erau doar niște oameni cultivați europenește, ei erau și plini de generozitate, erau cei care au fost dispuși să ia măsuri împotriva intereselor de clasă și propriilor interese. Ca să propui împroprietărirea țăranilor era necesar pământul. Or, acesta era în proprietatea părinților lor, a fraților lor, a lor înșile. Ca să propui trecerea de la cens la votul universal, trebuia să renunți la niște privilegii politice istorice. Ca să propui generalizarea educației publice, renunțai firesc la monopolul cunoașterii. Ei au fost dispuși să facă asemenea sacrificii personale și din acest motiv cred că își merită numele de părinți fondatori ai României moderne”.

Poezia lui Andrei Mureșanu a fost pusă pe note muzicale de compozitorul Anton Pann, preluând din popor un vechi cântec religios, însuflețind în timp curajul și actele de eroism ale națiunii române în momen­tele-cheie ale istoriei sale, precum Războiul de Indepen­dență, Marele Război și cel de-al Doilea Război Mondial, fiind consacrat ca și imn național după evenimentele revoluției anticomuniste din decembrie 1989. În timpul Revoluției din decembrie 1989, același răsunet a reușit să însuflețească și să conducă națiunea română spre biruință în lupta de înlăturare a regimului comunist opresiv de tristă amintire. A însuflețit, de asemenea, inimile românilor de dincolo de Prut - după destrămarea URSS și până în anul 1994 „Deșteaptă-te, române” a fost adoptat ca imn național și de Republica Moldova.

Imnul național evocă măre­țele origini romane ale poporului nostru, amintind pe bravul împărat Traian, cuceritorul Daciei, teritoriul în care locuiau „cei mai viteji și mai drepți dintre traci” (Herodot). Imnul surprinde în linii mari și istoria zbuciumată a principatelor române conduse în nenumărate lupte de apărare a gliei stră­mo­șești de înverșu­nații voievozi: Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare și Sfânt, Iancu Corvin de Hunedoara. Conține de asemenea îndemnuri la: fraternitate - „Români din patru unghiuri, acum ori niciodată”, unitate - „Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!”, la sacralitatea limbii care trebuie apărată chiar cu prețul vieții - „dar morți numai o dăm!”, limba fiind elementul din care s-a născut națiunea română, fiindu-i păstrată puritatea și fiind îmbo­gățită mai ales prin intermediul Bisericii, un alt motiv pentru care poetul Mihai Eminescu a atribuit Bisericii calitatea de „Maică a neamului românesc”. Maica neamului românesc este prezentă și în finalul imnului nostru național prin reprezen­tan­ții ei: „Preoți cu crucea-n frunte” alături de oastea creș­ti­nă, având ca deviză libertatea „și scopul ei preasfânt”, moartea în glorie fiind preferată stării de sclavie în glia stră­moșească - „Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,/ Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nostâ pământ!”.

Suntem chemați cu toții „câți vorbim o limbă și purtăm un nume” (G. Coșbuc) „să dăm dovezi la lume că-n aste mâini mai curge un sânge de roman”, înălțând rugăciuni și cerând mijlocire „pentru cei căzuți pe câmpurile de luptă în lagăre și în închisori pentru demnitatea și libertatea poporului român”, cercetând faptele de eroism din trecut, pentru a ne înțelege prezentul și a ne privi cu clarviziune viitorul.