Copiii, oglinda neamului

Acum mulți ani, am avut ca dirigintă expe­riența vie a faptului că părinții se descoperă în copiii lor. Îmi aduc aminte că încă de la prima ședință am știut care sunt părinții unora dintre elevii mei, chiar înainte de a le citi numele. Lăsând deoparte asemănarea fizică, aceasta era desigur un indiciu, mi s-au părut izbitoare gesturile, cuvintele, modul de a zâmbi sau de a se încrunta, valorile ascunse în spatele cuvintelor. Cu timpul, la următoarele întâlniri, am descoperit că trăsăturile fundamentale din copii erau acolo, prezente în părinții lor.

Am văzut, astfel, de unde veneau seriozitatea sau superficialitatea, calmul sau agitația, buna creștere sau lipsa etichetei, mândria sau modestia, ambiția sau delăsarea, dreapta credință sau rătăcirea, pe care le observasem deja la elevii mei. Dar prima ședință a fost revelatoare: brusc am realizat că am în față o oglindă vie a clasei și, extrapolând, am văzut în copii oglinda neamului.

Vocația unui popor este să nască sfinți

De atunci, am avut o preocupare constantă de a așeza în sufletele copiilor ideea că suntem responsabili față de poporul din care ne tragem, că vom da, la scara veșniciei, un răspuns privind modul în care am contribuit fiecare la ridicarea morală și înmulțirea talantului neamului românesc. Am discutat, în diverse contexte, despre contribuția altor popoare la istoria lumii. De exemplu, am profitat mereu de perioada de la Nașterea la Întâmpinarea Domnului pentru a descoperi împreună însemnătatea poporului evreu, care L-a dat lumii pe Hristos, iar prin aducerea Sa la templu a dezvăluit vocația omului de a fi în Biserică.

De sărbătoarea Întâmpinării Domnului ne-am adus aminte an de an și de faptul că omul este templu al Duhului Sfânt, în care este primit Hristos prin Sfânta Împărtășanie. Alteori am citit împreună un text frumos din Apocalipsă, care, vorbind despre cetatea Ierusalimului ceresc, a Împărăției lui Dumnezeu, arată că fiecare neam este chemat să-și aducă roadele în Hristos: „Şi porţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noaptea nu va mai fi acolo. Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor. (...) Şi tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea şi slugile Lui Îi vor sluji Lui. Şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor” (Apocalipsa 21, 26; 22, 3-4).

Slava și cinstea neamurilor sunt sfinții pe care i-au putut da pe parcursul istoriei. Vedem de aici, după cuvântul Preasfințitului Părinte Macarie, că vocația unui popor este să nască sfinți, să Îl slăvească pe Domnul în mod propriu, să fie un neam atârnat cu orice chip de Dumnezeu, cum frumos spunea părintele Arsenie Papacioc.

Și noi, cei de azi, pe unde suntem?

Departe. Copiii trăiesc printre sloganuri, denaturate de la sensul lor original - trăiește clipa, fă ce vrei, fii tu însuți! - care cultivă o stare de neascultare și orientează educația spre nimicirea unui popor prin tăierea rădăcinilor adânci. Rupți de neam, fascinați de tehnologia care adâncește prăpastia între generații, având sentimentul că stăpânesc ceva, o realitate virtuală în care își pierd identitatea căutând să își fabrice una după chipul vremurilor, elevii suferă și se pierd. Dar copiii sunt oglinda neamului, deci problema este la noi, părinți, bunici, profesori.

Noi am sădit în copii și tineri un duh de mândrie, prin faptul că în școală am aruncat în derizoriu notarea la unele materii, iar acasă i-am răsfățat, i-am lăudat prea mult și gratuit sau i-am lăsat de mici să facă tot ce vor. E adevărat că există învățarea prin încercare și eroare, dar unele erori pot avea consecințe prea grave pentru trupurile și sufletele lor.

Noi le-am cultivat, direct sau indirect, prin exemplul propriu, un duh de răzvrătire, prin faptul că le-am lezat simțul interior al dreptății, i-am abuzat emoțional sau i-am îndemnat la revoltă și neascultare. Să nu ne mirăm că avem mulți elevi care nu cer sfatul celor vârstnici, nu caută înțelepciune, ci soluții facile, de moment, generate de internet. E adevărat că învățarea prin imitare este intrinsecă firii noastre, câtă vreme suntem dotați cu neuroni în oglindă specializați în acest sens, dar imitarea unor modele greșite are consecințe nefaste.

Noi ne-am răzvrătit, am fost mândri, nu am ascultat de bătrânii noștri, nu am cerut sfat. Să ne uităm bine la copii ca să cunoaștem cine suntem și să ne apucăm de treabă.

Da, putem schimba ceva. Românii au primit mulți talanți: credință, dragoste, inteligență, sensibilitate, talent și sunt datori să le înmulțească prin rugăciune, înțelepciune, bunătate, hărnicie. Dar este condiția ca oamenii să caute, să dorească să se îmbunătățească. Într-un interviu recent, arhimandritul Hristofor relata răspunsul părintelui Ghelasie, când l-a întrebat, căutând o abordare duhovnicească a problemei, care îi sunt defectele, pentru a se lupta să se corecteze: „Părintele nu mi-a dat un răspuns clar, ci mi-a zis așa, cam ca în Pateric: defectele tale sunt și calitățile tale. Și a trebuit să mă gândesc ce a vrut să îmi spună. Să fim convinși că ne putem transforma unele defecte în calități, cu ajutor. Și cei care sunt credincioși cer, în primul rând, ajutorul de la Dumnezeu. Cei care au o credință slabă sau nici una caută prin psihologie sau alte metode. Dar e cu adevărat posibil ca, de exemplu, încăpățânarea să devină perseve­ren­ță, lenea să devină contemplație, iar vio­lența energie. Atunci să începem. Cu noi, profesorii. Dorința de control poate deveni implicare”.

Să facem o pâine

Da, exact așa. Să facem o pâine, în clasă, cu elevii. Să ne pregătim bine, la o ultimă oră din program, să o frământăm, să o punem cu grijă într-o strachină sau alt vas frumos de pământ, să o învelim ușor cu un ștergar curat, să o ducem fiecare acasă, să o punem să crească bine și să o coacem împreună cu părinții, povestind din cele ale neamului nostru. Și, dacă putem, să punem o lacrimă, de tristețe pentru că am fost pierduți, de bucurie pentru că ne regăsim prin pâine. Să le citim în timp ce frământăm, Cântecul potirului. Poate așa vom trezi în ei dorul de a se uni cu duhul acestui neam românesc binecuvântat, în care fiecare persoană, bunic, tată, bunică, mamă, în orice act și aspect al vieții se raportau euharistic la realitate, vocație minunat exprimată de Nichifor Crainic: „Pământul acesta, Iisuse Hristoase,/ E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu./ Privește-te-n vie și vezi-te-n grâne/ Și sângeră-n struguri și frânge-te-n pâine,/ Tu, viața de-a pururi a neamului meu.”

Să învețe prin imitație cele mai adânci cunoașteri ale neamului. Să vadă cu ochii lor cum „puţin aluat dospeşte toată frământătura”. Acest puțin aluat poate mângâia durerea izvorâtă din dorința de a crede și neputința de a o face, datorată formatării minții prin știința ideologizată. Iar credința este esențială, fără ea nu putem iubi și nu putem dăinui, după cuvântul Sfântului Paisie: „Omul care Îl adoră pe Dumnezeu, după aceea, își iubește și părinții, și casa sa, și rudele sale, și serviciul său, și satul său, și județul său, și satul său, și patria sa. Unul care nu-L iubește nici pe Dumnezeu, nici familia sa, care nu iubește nimic, firește că nu își va iubi nici patria sa, deoarece patria este o familie mare”. Așa ne putem întări în lupta acerbă împotriva celui rău, care nu încetează a perverti toate valorile, nu care cumva să mai iasă ceva sfânt din popor.

Revin la o idee mai veche: idealul educațional trebuie să vizeze în primul rând sfințenia. Iar a naște un sfânt presupune o gestație de o viață în pântecele unui popor care te hrănește cu toate cele de folos în veșnicie. Generație după generație, neamul acesta din care facem parte se naște în cer și duce cu sine ce a dobândit, după cuvântul lui Simion Mehedinți: „Un popor, ca şi orice om în parte, atâta preţuieşte cât a înţeles din Evanghelie şi cât poate să urmeze învăţăturii lui Iisus”.