Vezi și: Patriotismul nu e niciodată desuet (I)
Cu o imensă bucurie îmi amintesc de tema aceasta minunată, „Patriotismul nu e niciodată desuet”, care a reprezentat pentru mine, acum aproape 30 de ani, întâia oră de dirigenție. Era o lecție pe care am susținut-o, ca studentă practicantă, cu elevii unei clase a VII-a. Cu emoție am răscolit printre diversele materiale pe care le dețineam - texte literare în versuri și în proză, citate emoționante despre patrie și patriotism, imagini - o bogăție impresionantă, din care nu știam ce anume să selectez, pentru a ajunge mai ușor la sufletele puilor de om.
Lecția a fost minunată, iar copiii, entuziasmați, participau cu bucurie, derulând povestioare din viața bunicilor și recitând cu patos poezii patriotice. Fiecare avea ceva de povestit, iar unii, cu mândrie, aduseseră de la bunicii lor decorații din vremea războaielor, însoțite de povești adevărate, trăite pe câmpurile de luptă.
Dar anii au trecut... Din cărțile noastre au dispărut încet-încet doinele, baladele, poeziile patriotice. Acoperite de colbul uitării, zac acum, în amintirea mea, atâtea comori literare despre care copiii mei nu mai știu nimic: „Miorița”, „Monastirea Argeșului”, „Țara mea” și „Puii de lei” - ale lui Nenițescu, „Patria” lui Zaharia Stancu și „Patria română” a lui Coșbuc, „Dăscălița” și „Plugarii” lui Goga, „Limba noastră” a lui Mateevici, „Domnul Trandafir” de Mihail Sadoveanu, „Dan, căpitan de plai” de Vasile Alecsandri, „La Vulturi!” de Gala Galaction... Acestea și multe altele au sădit cândva, în inimile noastre, ale copiilor de demult, puterea de jertfă și dragostea pentru tot ce e românesc, pur și valoros.
Cu nostalgie privesc acum spre trecut și cu sinceritate vă spun că mă simt vinovată față de elevii mei. Eu, dascălul de astăzi, sunt vinovat pentru că generația care mă privește și mă ascultă nu mai știe și nu mai simte ceea ce, cândva, am simțit eu, ascultându-mi mentorii cum vorbeau despre patrie.
Această imensă culpă am simțit-o acut în anul acesta școlar, trăind o experiență care mi-a îndurerat profund sufletul. Împreună cu elevii mei din clasa a VIII-a, ne-am aflat în fața unui text al lui Gabriel Liiceanu - „România, mon amour. O iubire din care se poate muri”, în care se scoteau în evidență dragostea înaintașilor față de țară și puterea lor de jertfă. Mi s-a părut un text minunat. Autorul insista asupra ideii conform căreia învățase din cărțile de istorie „că, în vremea războiului, tinerii nu pregetau să-și dea viața pentru țară, când li se cerea. Dacă nu erau chemați la luptă, se duceau voluntar, iar în cazul în care erau declarați inapți, sufereau enorm, simțindu-se exilați din normalitate și din generația lor. (...) Tinerii plecau la luptă cântând și spunând că vor fi mândri să moară pentru țara și poporul lor”.
La întrebarea, adresată elevilor, „crezi că iubirea de țară este mai presus de toate celelalte forme de iubire?”, nici un copil nu a răspuns afirmativ. Toți au vorbit despre dragostea de familie, dar nimeni despre dragostea de țară. Evident că am apreciat sinceritatea gândirii lor, iubirea față de părinți, de frați și de bunici, dar am simțit nevoia să dirijez discuția în direcția urmărită de textul propus, aducând diverse justificări. Am părăsit sala de clasă cu o oarecare mulțumire sufletească, deoarece am simțit că tinerii mei au fost atinși în sufletul lor de cuvintele mele, dar și cu promisiunea că subiectul acesta nu s-a încheiat.
Șocul meu emoțional din ziua respectivă nu s-a încheiat însă, căci, intrând la o clasă mai mică, am fost întâmpinată cu întrebarea: „Doamna profesoară, dumneavoastră v-ați pregătit un kit?”. Simțindu-mi nedumerirea din priviri, micii mei învățăcei mi-au explicat că trebuie să îmi pregătesc o gentuță cu cele necesare pentru a părăsi țara în caz de război, căci așa s-a spus la televizor. Mi-au dezvăluit că ei și-au pregătit și pașapoarte, inclusiv pentru căței și pisici. Sufletul meu, a cărui rană nu avusese vreme să se cicatrizeze în timpul unei infime pauze, a lăcrimat atunci și mai puternic. I-am privit cu dragoste de mamă și cu înțelegere de dascăl, am tras aer în piept și i-am întrebat: „Dragii mei, dar... dacă noi fugim cu toții, cine ne va apăra țara? Cum să ne părăsim pământul pe care străbunii noștri l-au apărat cu prețul vieții? Cum vom răspunde noi în fața eroilor și a martirilor care s-au jertfit pentru noi?”. Întrebarea aceasta a fost o mare provocare pentru ei. Sentimentul de patriotism s-a aprins în suflețelele lor nevinovate ca o flacără vie. În final, întrebarea care m-a emoționat profund a fost a unei fetițe: „Doamna profesoară, dar dacă părinții mei vor pleca, eu pot să rămân să lupt pentru țară?”. Nu a contat răspunsul, ci cel mai important lucru a fost că lecția de patriotism a înflăcărat inimile copiilor mei.
Avem nevoie de astfel de lecții pentru a sădi în sufletul generației de astăzi curajul și dragostea de patrie. Mi-am amintit de vorbele pline de înțelepciune ale marelui poet Grigore Vieru: „Nu avem dreptul să le cerem copiilor să moară pentru patrie, dacă nu i-am învățat cum să trăiască pentru ea...”.
Dragii noștri copii. Câte imagini și cuvinte le mânjesc, încă de mici, retina sufletului lor pur, fragil și incapabil de a deosebi valoarea de nonvaloare, răul de bine, adevărul de minciună. Infinite sunt acum sursele pe care ei le consultă pentru a descoperi lumină, înțelegere, adevăr, dar și periculoase, căci din toate acestea culeg de multe ori teamă, disperare, furie, incertitudine, dezamăgire.
Am întâlnit copii cărora le-am urat „Vacanță plăcută! Să ne revedem cu bine la toamnă!”, iar în loc de un simplu „Mulțumesc!”, au oftat și, cu un pesimism nepotrivit vârstei lor, mi-au răspuns: „Doamna, dar oare mai ajungem până la toamnă cu acest război?”. Dragii de ei, câte neliniști și dureri nespuse și neștiute ascund în sufletele lor acești copii! Câtă nevoie au ei de pace lăuntrică, de echilibru, de frumusețe, de adevăr, de copilăria aceea lipsită de griji de care ne vorbea marele nostru Creangă! Și cât de ușor s-ar putea ajunge la aceste bucurii, dacă noi, cei mari, le-am putea oferi Modelul iubirii, al păcii, al simplității și al jertfei Care este Hristos - „Calea, Adevărul și Viața...” (Ioan 14, 6).
Noi, dascălii, sculptori ai minții și sufletelor, avem imensa datorie să dăltuim în inimile copiilor credința și dragostea de patrie. Dumnezeu e pace și iubire, iar singura frică cu care trebuie să trăim în viața aceasta e frica de Dumnezeu, adică teama de a nu-L supăra prin gând, prin cuvânt sau prin faptă. Viața noastră e dar divin, e tinda în care ne pregătim pentru veșnicie, e cruce, e jertfă... Mă gândesc acum, cu emoție, la vorbele părintelui Arsenie Papacioc, care îndemna la luptă, la eroism și la purtarea crucii: „Dumnezeu dă daruri la eroi, nu la milogi; nu iubește plângăcioșii, ci îi are în brațe doar pe luptători. Fii, așadar, luptător!” sau „Cine fuge de cruce fuge de Dumnezeu... cruce înseamnă să duci ce nu-ți convine”.
Finalizez aici această temă a patriotismului, pe care nu trebuie să-l lăsăm niciodată să cadă în desuetudine. Avem această sfântă datorie atât față de străbunii noștri, cât și față de urmașii noștri. Să alungăm teama din sufletul și din mintea copiilor și să ne continuăm drumul pe cărarea strâmtă ce duce spre mântuire, purtând în inimi cuvântul plin de speranță al Mântuitorului: „În lume, necazuri veți avea; dar îndrăzniți: Eu am biruit lumea!” (Ioan, 16, 33).
Modiga Marinela este profesoară la Școala Gimnazială „Miron Costin” - Galați.
