Pentru tine, Om frumos!

Noapte senină de toamnă. Cerul și-a înveș­mântat trupul de catifea neagră în mantia-i  de stele. Luna se joacă de-a v-ați ascunselea cu bumbii aurii, pitindu-se pe după un vârf de munte. Privesc cerul și mă bucur de frumusețea lui, gândindu-mă la minunatul nostru Creator, Căruia psalmistul i-a închinat cuvinte de laudă: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalmul 18, 1).  Din peștera Sfinților Misail și Daniil, gândul meu de mângâiere se îndreaptă către tine, surioara mea dragă, cu nume de dor.

Om frumos, îți simt frământarea și teama și vreau să știi că te îmbrățișez în ruga mea umilă, acum, la ceas de seară, când în jurul meu îngerii în trup Îl slăvesc pe Dumnezeu în cântări de laudă, forfotind prin Ceasloave și prin Mineie, cădind din cățuie și împrăștiind în jur miros de bună mireasmă.

Minunea mea, de ce crezi că Dumnezeu ne-a dăruit șansa de a ne cunoaște, dacă nu pentru a ne plânge neputințele și pentru a ne ruga împreună, purtându-ne sarcinile una alteia? (Galateni 6, 2). Căci bucuriile, dar mai ales durerile sufletului nu pot și nu trebuie să rămână nicicând încorsetate în lutul din noi. E nevoie ca templul fragil al trupului să fie despovărat de griji și de neputințe, pentru a dărui prilej de rugăciune și de fapte bune aproapelui. Părintele nostru drag, Arsenie Papacioc, ne spunea atât de frumos: ,,Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine. El este cu știința lui Dumnezeu, ca tu să-l ajuți sau să te folosești”, iar Sfântul Ioan Gură de Aur se ruga așa, cu ,,sfântă îndrăzneală”, către Hristos, dăruindu-ne și nouă model de rugă fierbinte pentru cei în dureri: ,,Nu te las, Doamne, până nu-l vindeci pe fratele meu. Nu te las, până nu-l ridici pe fratele meu. Nu pentru mine îți cer, ci pentru fratele meu și nu Te las până n-ai să faci asta”. Om drag inimii mele, am aflat de suferința prin care treci, iar sufletul meu a venit să-ți aducă, pe aripi de gânduri bune, cuvânt de mângâiere și lacrimi de rugăciune.

Știu, bucuria mea, că atunci când, în liniștea vieții apare vestea unei boli necruțătoare, toată lumina din jurul tău dispare, aripile ți se frâng, planurile frumoase ți se năruiesc, tot ce e minunat în viața ta pare a nu mai avea niciun rost. Când poți ațipi, trăiești într-adevăr, singurele momente de liniște. Apoi, te trezești cu aceleași gânduri de neputință, cu aceeași  teamă în inimă. Valuri de durere, de regrete, de întrebări fără niciun răspuns se năpustesc asupra ta ca niște fiare încolțite, pregătite să sfâșie din tine orice fărâmă de nădejde, de curaj, de credință. Toți prietenii se adună în juru-ți și încearcă să te ajute, să te sprijine cu o vorbă bună, dar nimeni nu-ți poate reda liniștea... nimeni... nici un prieten, nici o rudă, pentru că tu, suflete, trăiești atunci ceea ce poate ai citit de multe ori prin cărți, dar nicicând nu ai conștientizat: că frâiele vieții tale nu sunt în mâinile omului, ci la Dumnezeu, și numai El Singur știe de ce te-a ales pe tine pentru a-ți oferi acest dar. Tu, minunea mea, trebuie să prețuiești darul acesta, căci Dumnezeu, Care te cunoaște și te iubește mai mult decât îți poți tu imagina, știe cel mai bine de ce ești tu aleasa, de ce ți l-a oferit ție, și nu altcuiva. Să nu te mâhnești, minunea mea, când auzi că-ți vorbesc despre durere ca despre un dar.

Primește-l cu bucurie, suflete! După ce-l vei despacheta de temerile din tine, după ce-l vei cerceta în liniște, privind în adâncul sufletului, după ce-l vei purta cu răbdare, ca pe o podoabă de mare preț, după ce vei accepta voia Domnului ca fiind cea mai bună și mai folositoare pentru sufletul tău, vei înțelege, la capătul drumului, scopul pentru care Dumnezeu te-a ales pe tine. Știu, bucuria mea, știu că acum nu înțelegi sensul acestor cuvinte, dar crede-mă, suflete, ce alege Dumnezeu pentru noi este minunat. Trebuie doar să ai mare încredere că suferința te va șlefui și te va face și mai frumoasă și mai strălucitoare. Să ai încredere că Dumnezeu te iubește, că nu-ți dorește răul, că acum, în aceste clipe copleșitoare pentru tine, El lăcrimează din milă pentru neputința ta de a-I înțelege planul și că dorește ceva de la tine... ceva ce numai tu Îi poți da, în schimbul mântuirii pe care El ți-o oferă, prin jertfă: poate o lacrimă de pocăință, poate o inimă prisosind de iubire pentru vrăjmași, poate un timp mai prețios de liniște și de rugăciune, poate un strop de acceptare, de iertare, poate o îmbrățișare caldă a unei aripi rănite, poate o mână întinsă către un glas tremurând, poate un echilibru între  a fi și a avea sau... poate câte o picătură din toate acestea... iar după ce vei coborî în adâncul sufletului tău și vei aspira de acolo toată pulberea de îndoieli, de temeri, de remușcări, te vei înălța din această suferință, cu tot alaiul de sfinți rugători în juru-ți, strigând cu glas tare cât de mult te-a iubit pe tine Domnul, cât de milostiv a fost cu tine și cât bine ți-a făcut (Luca 8, 39).

Îmi amintesc acum câteva cuvinte ale unui scriitor care are darul de a ne întări sufletele prin puține cuvinte în care sunt ascunse, însă, mari învățături: ,,Ai căzut? Ridică-te și, îndată, de o mie de ori, nu o dată, scutură-ți haina, folosind Taina! Prefă-te neîntârziat în căndeluță... tu, tu, și tu, și alții... și-ntunericul se va preface de îndată într-o lumină albă și curată” (Cornel Constantin Ciomâzgă).

 În aceste clipe grele, când zborul tău pare frânt, Hristos te va purta pe brațe, minunea mea. Vei vedea cât de cald și de bine îți va fi, stând cocoloșită la sânul Lui. Vei simți căldura palmelor Sale moi și catifelate, vei lua putere, har, parfum de Rai și vei gusta atâta dragoste, cât nici nu știai că există. Să te lași mângâiată de El, bucuria mea, să te lași purtată de El, să te lași iubită de El și să ai o încredere neomenească, nepământeană. Să mergi până-ntr-acolo, încât cei de lângă tine te-ar putea crede nebună, nebună pentru Hristos, iar tu să ai puterea de a-i ierta pe toți și de a-i iubi, împrăștiind în jurul tău numai petale de gânduri bune, numai fâșii de lumină, numai petice de cer. Pe drumul suferinței tale, nu te sfii să plângi, minunea mea, nu te rușina să cazi, să te prăbușești, să-ți arăți durerea! E omenește! El, Domnul nostru drag a făcut-o, știi prea bine, ca Om, în Ghetsimani, cerându-I Tatălui ceresc, pentru o clipă, să treacă de la El paharul... pe drumul Crucii, prăbușindu-Se, sfâșiat de durere pentru noi... Nu te ascunde, suflete, în cochilia ta! Împarte durerea cu cei ce te iubesc... Fă-ne părtași pe toți la suferința ta, pentru ca, în final, cu toții să ne bucurăm de împreună-biruința ta și a Domnului tău.

Suferința ne e dată cu un rost, bucuria mea. Maica Gavrilia Papaiannis ne spunea că ,,în spatele oricărei boli se află o durere a sufletului. Totul începe cu grijile. Boala începe în minte, ca un gând negativ, printr-o neliniște constantă”.

Cu adevărat, când cerul sufletului nostru nu-și mai poate purta singur poverile, durerea găsește fisuri, se scurge în trup și se împrăștie în toate cămăruțele din lut ale templului nostru fragil, care, neîngrijite, nevăruite și neînvăluite în Taine, prind umezeală, se deteriorează, se malignizează  și se prăbușesc mădular cu mădular.

Te îmbrățișez în rugăciune, bucuria mea, implorându-L pe Bunul și Atotmilostivul Dumnezeu să îți dăruiască răbdare în suferință, pace în suflet, nădejde de tămăduire și gânduri senine, luminoase, fără teamă. Om frumos, îți doresc să trăiești minunea  de a descoperi sensul suferinței, să atingi clipa în care îți vei recăpăta tihna sufletului și aștept cu nerăbdare să văd cât de frumos va lucra Domnul meu, al tău și al tuturor, în chip neomenesc, la  înălțarea ta.

Dimineața a ridicat cortina de stele. Soarele  și-a întins trena de lumină peste casa lui Dumnezeu, mângâind peștera Sfinților nevoitori Misail și Daniil și poleind cu aur undele bătrânului Olt. Un vânticel care abia a tresărit din somn îi vâslește valurile spre marea cea mare. Îngeri în trup ies din chiliuțele lor și forfotesc prin curtea mănăstirii, fiecare la ascultarea lui, mișcându-și, pe ritm de rugăciune a inimii, nodurile metanierului. Toaca și clopotele adună oamenii în comuniunea ,,dragostei care nu cade niciodată” (1 Corinteni 13, 8). Aici, între munte și râu, ruga pentru lume nu se sfârșește nicicând. ,,Abur de Sfântă Litrughie... Duminica sufletelor să adie în pace, în dragoste, în bucurie și în deplină isihie...” (Cornel Constantin Ciomâzgă).