11 august: prăznuirea unui sfânt inflexibil

Am avut primul contact cu el în timpul unor filmări, la Mănăstirea Dealu. Pe la începutul anilor 2000 produceam un documentar pentru emisiunea de viață spirituală (TVR) când mi-a apărut în cale figura uimitoare a Sfântului Nifon. Cu o viață de roman, cu mărire și decădere, cu trădări și răscumpărări, cu nevoință și sfințenie - Nifon al Constantinopolului rămâne figura eclesială emblematică a Evului Mediu valah post-bizantin.

Nu e de mirare că întreaga Arhi­episcopie a Târgoviștei, vechea Cetate de scaun a Țării Românești, îl cins­tește cu mare fast pe marele arhiereu grec. Actualul arhipăstor îi poartă numele - IPS Nifon Mihăiță - iar moaștele sale se află la închinare și cinstire în Mănăstirea Dealu. Tot acolo se găsește cea mai mare necropolă domnească a Valahiei, nu mai puțin de 9 capete încoronate sau rude ale acestora dormindu-și somnul de veci sub lespezile marii biserici, care veghează de pe un colnic toată regiunea. Între aceste morminte este și cel al lui Radu cel Mare, voievodul cu care Sfântul Nifon a avut cea mai bună relație, pentru ca apoi să se transforme în dihonie, zavistie și blestem! Cei doi sunt vecini de eternitate în același context liturgic, împăcați postum de un alt voievod: Sfântul Neagoe Basarab, om cu o sclipitoare inteligență duhovnicească și inimă de creștin în piept! Deși nu l-a cunoscut direct pe Sfântul Nifon, el a fost marcat de calitățile duhovnicești și respirația sfântă a acestuia, probabil din evocările monahului Macarie, cel care a stat pe vremuri în proximitatea lui harică.

Dar care este sursa uneia dintre cele mai fabuloase legende valahe, dar, totodată, și o uimitoare pagină de sinaxar? Ce i-a unit sau ce i-a dezbinat pe cei trei bărbați iluștri, doi sfinți și un domnitor? Sfântul Nifon (născut în preajma anului 1435 în Peloponez, Grecia) a fost în trei rânduri Patriarhul Constantinopolului. În 1497 este chemat, cu multă curtoazie, să vină mitropolit în Țara Românească aflată sub sceptrul lui Radu cel Mare (a domnit între 1495 și 1508), voievod cu aspirații imperiale, exponent al continuării realității istorice definite ca „Bizanț după Bizanț” (N. Iorga). Ambiția lui a fost să aibă pe scaunul de la Târgoviște un ilustru arhiereu, însă Nifon nu era numai un nume faimos în lumea eclesială post-bizantină, ci și un om determinat să pună ordine canonică și morală în noua sa eparhie. Astfel, a intrat repede în conflict cu Radu cel Mare, pe care l-a apreciat inițial, dar căruia nu i-a tolerat dorința de a-l căsători pe fratele său cu o văduvă - lucru de neacceptat la acea vreme. Domnitorul se înfurie, iar Nifon este alungat din Țara Românească în 1505. Sfântul arhiereu pleacă mâhnit și obosit, nu înainte de a lăsa în urma lui un blestem, păstrat doar în variantă orală, nimic scris: „Să nu rămână urma ta, Radu, în scaunul domniei! Să se stingă neamul tău și să nu se bucure de domnie! Țara să fie tulburată și lovită de neorânduială pentru păcatul tău!” Cam aspru, nu credeți? Mai ales că țara nu avea nici o vină... Oricum ar fi, blestemul s-a împlinit fie și parțial: după moartea lui Radu cel Mare i-a urmat la domnie fiul său, Mihnea cel Rău, personaj meschin care nu a adus nimic bun în istoria Valahiei - dovadă și numele cu care a rămas în amintirea oamenilor.

Mai mult decât atât, după moartea sa, Radu cel Mare a fost așezat sub o lespede în naosul Mănăstirii Dealu, însă, la scurt timp, de sub piatra tombală au început să iasă viermi, laolaltă cu un miros pestilen­țial. Tradiția mai spune că și un fulger ar fi lovit mormântul... În aceste condiții, Sfântul Neagoe Basarab, ajuns pe scaunul domniei și aflând toată această întâmplate, aduce în anul 1517 moaștele Sfântului Nifon de la Mănăstirea Dionisiu din Athos și le așează peste mormântul nefericitului său predecesor, punând preoții la rugăciune, iar el însuși implorându-l pe Sfânt să ierte păcatul lui Radu cel Mare. Mai mult, face prima canonizare din Țara Românească, așezând capul Sfântului Nifon în raclă la Mănăstirea Dealu. După rugăciunile fierbinți, totul se potolește la mormântul fostului domnitor, dovadă că împăcarea a avut loc în lumea de dincolo...

Ce arată acest episod de istorie medievală valahă? Faptul că între puterea seculară (domnitor) și puterea eclesială (mitropolit) era și o bună colaborare, dar și o tensiune provenită din normativul moral pe care arhiereul îl aplica faptelor guvernării. El amenda anumite abateri morale și canonice fără frică (în cazul Sfântului Nifon), iar domnitorul ținea cont de acest fapt. Cu alte cuvinte, autocrația era limitată de acest cerc al puterii eclesiale.