112, apel la Evanghelie

▲ Deşi avea chipul unui simplu cerşetor, tânărul avea mare nevoie de ajutor, căci se afla într-o

criză evidentă de epilepsie ▲

De curând am fost martorul unei întâmplări desprinse parcă din Evanghelii. Într-o mare intersecţie din Bucureşti (Piaţa Unirii), un tânăr bolnav, întins pe jos, murdar şi ponosit cerea insistent ajutorul trecătorilor. Deşi avea chipul unui simplu cerşetor, acel tânăr avea mare nevoie de ajutor, căci se afla într-o criză evidentă de epilepsie. Privea cu ochii pierduţi şi tulburi şi striga cu vocea tremurândă după o posibilă mână întinsă a unuia dintre cei grăbiţi. În acel moment, prin intersecţia respectivă traversau cel puţin 100-200 de persoane.

Vrând parcă să imite personajele negative din parabola biblică a samarineanului milostiv, toţi treceau pe alături, unii ferindu-se să nu fie atinşi sau murdăriţi, iar alţii poate chiar iritaţi de strigătele respectivului şi de faptul că încurca fluxul trecerii prin acel loc.

Da, este adevărat că trăim în epoca vitezei şi a lipsei de timp. Este adevărat că trăim în veacul „fiecare pentru sine“. Este adevărat că trăim în secolul bucuriei de a nu avea nevoie de celălalt.

Trăim, însă, în epoca „apelului 112“, apel de urgenţă pe care îl poţi forma chiar când ai tastele de la telefon blocate, apelând la nevoie poliţia, pompierii sau salvarea. Toţi oamenii au mobile, toţi cunosc utilitatea acestui apel, dar în cazul nefericitului de mai sus nimeni nu şi-a făcut timp nici pentru cel mai rapid şi scurt apel.

Suntem prea preocupaţi de noi şi de treburile noastre ca să mai existăm şi pentru cei din jurul nostru. Cei mai mulţi dintre noi trăim numai pentru „a avea“ (bani, putere, funcţie etc.) nu şi pentru „a fi“ (prieten, frate, creştin, om).

Ce să mai spunem de faptul că ar trebui să trăim pentru veacul ce va să vină, pentru împărăţia lui Dumnezeu, iar pentru asta ar trebui să împlinim porunca iubirii aproapelui.

Ştiu că „poruncă“ este un cuvânt cam ponosit, care poate deranja, care poate împărţi, după logica umană, lumea în binomul stăpâni şi robi (mai voalat - împlinitor al poruncii), dar Hristos ne spune că „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu - poruncile Mele - şi Tatăl Meu îl va iubi şi vom veni la el şi vom face locaş la el“ (Ioan 14, 23).

Singura motivaţie corectă a împlinirii poruncilor şi singura mobilizatoare ar fi „setea“ după Dumnezeu.

Cu siguranţă că din cei mulţi care treceau pe lângă suferindul din piaţă, o mare parte intră în biserici, se închină pentru sănătatea lor şi a familiei, postesc, fac şi fapte bune ale milei trupeşti, dar cele din categoria „faptelor importante“. Cu siguranţă toţi gândim că mai sunt alte 99 de procente dintre oameni care se pot opri în astfel de situaţii limită, dar în nici un caz noi.

Se întâmplă foarte des să avem soluţii pentru diverse situaţii ipotetice, să ne gândim la programe şi proiecte care au în vedere tocmai îmbunătăţirea vieţii şi ajutorarea semenilor noştri, dar, de cele mai multe ori, suntem complet insensibili la apelul concret, adică la ajutorarea şi iubirea aproapelui acum şi aici. Acum, când are el nevoie.

Din simpla lectură a textului biblic se observă foarte uşor că Scriptura foloseşte inevitabil imagini şi categorii ce ţin de viaţa cotidiană. Interpretarea legalistă şi obiectivă a imaginilor biblice, îndreptăţirea de sine, dorinţa de întâietate împotriva cauzei celuilalt, propriul drept de supravieţuire, în competiţie cu dreptul celorlalţi la supravieţuire, ne ţin departe de mesajul şi apelul evanghelic, de dragostea reală faţă de aproapele, faţă de cel de lângă noi, faţă de cel căzut în mijlocul nostru...

De fapt, ne ţine departe de noi înşine, de semenii noştri şi de adevăratul înţeles al vieţii noastre.