2.000 de ani de experienţă. Mai e nevoie de publicitate?

Între „Înălţare“ şi „Pogorârea Sfântului Duh“, la slujbele ortodoxe nu se rosteşte rugăciunea „Împărate Ceresc“, rugăciunea dedicată, prin excelenţă, celei de a treia persoane a Treimii. Ca şi în multe alte situaţii similare, tipícul (programul) liturgic încearcă, şi în această împrejurare, să creeze starea de aşteptare, de nerăbdare, fără de care o sărbătoare autentică greu poate fi imaginată.

Aşteptarea, mai ales cea voluntară, poate fi considerată, astăzi, chiar o absurditate de cei atinşi în genomul sufletului de duhul epocii noastre, cu specifica febră a ritmului cotidian, de cei care-şi adapă cu „substitute cu E-uri“ nevoile sufleteşti, ce creează, ce-i drept, scurte impresii plăcute, dar şi efecte adverse, pe măsură. Lumea se grăbeşte, caută, parcă, ceva anume, cu înfrigurare - nimeni nu ştie ce -, incitată insidios de tot felul de stimuli, între care reclamele sunt cele mai sclipitoare şi mai insistente.

Ipocrizia şi demagogia reclamelor greu ar putea fi comparate cu altceva, din prezent ori din trecut. Ideea indusă mereu în subtext de acestea, că nu contează ceea ce crezi, gândeşti ori faci, atâta vreme cât te „simţi bine“, este mereu orientată împotriva a ceea ce numim noi, în mod obişnuit, virtuţi. Şi, cu toate că reclamele dau impresia unei „filosofii“ mereu proaspete, ele nu sunt altceva decât nişte mutanţi prădători, fără memorie, care muşcă, hulpav, din trupul tot mai slăbit al conştiinţei decente, hrănite şi crescute în 2.000 de ani de spiritualitate şi cultură creştină.

Când, în mintea cuiva, albul şi negrul se contopesc în gri, iar virtutea şi păcatul se dizolvă într-o supă a deznădejdii, viaţa pare a conţine tot mai puţin sens. Nu mai ai motiv să te bucuri, nu mai ai motiv să te întristezi, totul se transformă într-un tărâm al iluziilor şi al absurdului.

(Apropo, oare cum ar arăta reclamele adresate unui public pentru care adevărul şi minciuna, frumosul şi urâtul, virtutea şi păcatul s-ar afla în relaţie de congruenţă?)

„Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, care pretutindeni eşti şi pe toate le desăvârşeşti, vino şi te sălăşluieşte întru noi...“, vom începe, din nou, să intonăm, de săptămâna viitoare. Sfântul Serafin de Sarov era de părere că adevăratul scop al vieţii creştine constă tocmai în dobândirea Duhului care susţine şi „finisează“ toate câte există.

Lumea caută ceva, dar oare ce? A nu şti astăzi ce cauţi, ce îţi doreşti e cel mai mare blestem pe care îl poate cineva purta. În acel moment, devii sclavul miilor de „sfătuitori“ care, foarte săritori, se oferă să-ţi explice ce e mai bine şi mai potrivit, să te lămurească cum stă, „de fapt“, realitatea, la care tu nu te-ai fi gândit niciodată.

Şi-atunci, în acest peisaj gălăgios, prin ce se mai deosebeşte Biserica de mulţimea „sfătoşilor“ din lumea asta? Un singur răspuns nu cred că ar mulţumi pe toată lumea, de aceea, vom propune două.

În primul rând, cei care trăiesc deja duhovniceşte şi s-au „predat“ lui Hristos, nici n-ar mai avea nevoie de vreo lămurire, promisiunea lui Hristos de a fi între cei adunaţi în numele Lui, fie chiar şi „doi sau trei“ e suficientă.

În al doilea rând, pentru „pragmatici“, adică pentru aceia care judecă împrejurările de viaţă „cu pixul în mână“, Biserica se deosebeşte de toţi profesorii de „lifestyle“ mai ales prin experienţa sa. Învăţătura Bisericii este învăţătura Mântuitorului şi a sute şi mii de sfinţi care au căutat sensul, rostul în viaţa aceasta. Marii mistici şi asceţi au fost oameni care şi-au propus să trăiască viaţa la superlativ. Ar fi putut alege orice alt mod de a-şi duce zilele, însă, faptul că au ales şi au persistat în Evanghelie... ar trebui să dea serios de gândit. Iar viaţa trăită după învăţătura Bisericii mai are un „bonus“, imposibil de trecut cu vedere: viaţa veşnică.

Într-un limbaj de reclamă, s-ar putea spune că învăţătura Bisericii este testată şi verificată neîntrerupt, de 2.000 de ani încoace. Cine se mai poate ridica, astăzi, la asemenea exigenţe?