25 de ani în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor sau timpul ca ofrandă lui Dumnezeu

Într-o seară cu străluciri taborice şi taine sihăstreşti, în data de 5 august 1987, la Mă­năstirea Sihăstria din ţinutul unde se auzeau încă rugăciunile neadormite ale monahilor ru­gă­tori din veac, un teolog român cu­noscut devenea monahul Daniel. Studiile din ţară şi stră­i­nătate, experienţa profesorală teologică şi preocupările căr­tu­ră­reşti nu l-au împiedicat să aleagă o mănăstire cu tradiţii aspre şi cu monahi păstrători ai vechilor rânduieli patericale. Tunderea în monahism a profesorului Dan-Ilie Ciobotea a însemnat pentru el momentul unui nou început, al unui timp afierosit Domnului.

La Sihăstria trăiau marii părinţi care purtau vrednicii multe şi agonisiri duhovniceşti pe măsură. Avva Paisie, marele duhovnic şi rugător, avva Cleopa, sihaştrii toţi s-au rugat pentru el. Părintele Paisie Olaru nu mai putea merge atunci la biserică. În chilia lui era instalat un difuzor prin intermediul căruia asculta slujbele „de la amin la amin“. Uce­ni­cul lui, cuviosul monah Ghe­ra­sim Bulearcă, mărturisea că părintele Paisie plângea adeseori în timpul slujbelor, aşa cum s-a întâmplat şi la călugăria din ajunul sărbătorii Schimbarea la Faţă a Domnului din anul mântuirii 1987.

La puţine zile după călugăria de la Sihăstria, am fost martor şi la hirotonia întru ieromonah a ierodiaconului Daniel Ciobotea, la Mănăstirea Putna, în data de 15 august 1987, la hramul închinat Adormirii Maicii Domnului. Acolo, alţi monahi s-au rugat împreună cu cetele de pelerini adunate în ctitoria Sfântului Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei la slujba oficiată de Patriarhul Teoctist, locţiitor de Mitropolit al Moldovei şi Sucevei la vremea respectivă.

După vreo doi ani, Domnul a rânduit ca monahul sihăstrean să ajungă pentru scurt timp Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei şi apoi păstor al Bisericii lui Hristos din dulcele ţinut al Moldovei. El revenea aca­să, aproape de mănăstirea făgăduinţelor sale, locul în care gustase bucuria vieţuirii în preaj­ma sfinţilor. La întro­nizarea sa din ziua de 1 iulie 1990 a vorbit despre odorul de mare preţ ce-i fusese încredinţat şi pe care a făgăduit să-l păzească cu întreaga-i fiinţă. La Iaşi, când a primit cârja mitropolitană, i-au fost aproape, printre alţii, părintele arhimandrit Cleopa, sta­reţul Victorin şi alţi monahi din Sihăstria.

Drumurile noului mitropolit au dus adeseori către chinovia sa de metanie. De câte ori ajun­gea în zonă, chiriarhul făcea po­pas în mănăstirea sihaştrilor. A în­genuncheat împreună cu fe­ri­citul întru adormire Patriarh Teoctist lângă patul de suferinţă al părintelui Paisie Olaru, i-a trecut în multe rânduri pragul chiliei naşului său de călugărie, arhimandritul Cleopa Ilie, ascultându-i povaţa, neuitând să-i ceară iertare şi binecuvântare. S-a plecat sub dreapta blajinului avvă şi i-a sărutat-o întotdea­u­na cu respectul fiului duhov­ni­cesc.

Din primele zile ale slujirii sale la Iaşi am fost martor al lu­crării arhiereşti din Arhie­piscopia de Dumnezeu păzită a Iaşilor. Ca arhidiacon, am participat la numeroase slujbe şi evenimente mari, multe dintre ele organizate de tânărul mitropolit. Mărturia mea se doreşte a fi una care vorbeşte despre le­gă­tura Patriarhului Daniel cu tra­diţia, cu Părinţii Bisericii şi cu taina mănăstirilor. A arătat me­reu preocupare pentru mă­năs­ti­rile Moldovei, cu istoria lor plină de frumuseţi şi învăţăminte, care a dus în toată lumea faima acestor locuri.

Al şaselea Patriarh al Bi­se­ricii Ortodoxe Române va purta întotdeauna în sufletul său amin­tirile care-l leagă de Mol­dova. Firul acestor legături are străluciri de aur, aşa încât nu poate rugini vreodată.

În ajunul sărbătorii Sfintei Cruci din anul 2007, s-a împlinit prorocia părintelui Paisie Olaru, care spunea, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, că monahul de la Sihăstria va ajunge Patriarh al românilor dreptmăritori.

La Duminica Ortodoxiei din acest an se împlinesc 25 de ani de când Patriarhul Daniel a primit marele har al arhieriei. Aceşti 25 de ani se aşază sub semnul unei lucrări stăruitoare şi ziditoare. Câte zidiri şi făp­tuiri ale ierarhului şi Patri­ar­hului Daniel nu ar putea fi amin­tite la împlinirea unei astfel de perioade! Sunt cele din Mol­dova şi apoi cele săvârşite în Ţara Românească, la cârma Bisericii Ortodoxe Române.

Ce am putea spune la îm­pli­ni­rea unui sfert de veac de sluji­re arhierească? Că „odorul cel de mare preţ“ s-a străduit să-l păzească cu grijă şi evlavie discretă? Că a împlinit porunca Domnului de a vesti Evan­ghelia la toată făptura, rostind cuvântări profunde şi sensibile, cum nu de multe ori se pot asculta între noi? Că a zidit mult şi a restaurat locaşuri vechi care păreau uitate şi abandonate? Că a îndemnat slujitorii Altarelor să facă asemenea, mâhnindu-se când întâlnea potrivnicii şi indiferenţă evidentă? Că a fost mare profesor întru ale teolo­giei, cu idei geniale şi savante, izvodind planuri de întâlniri panortodoxe şi interconfesio­nale, vorbind mă­ies­trit despre Ortodoxia noastră şi despre „frumuseţea care va mântui lumea“? Că a cinstit mulţi sfinţi, pe Sfân­ta Pa­rascheva cea mult milos­ti­vă îndeosebi şi pe Sfântul Cuvios Dimitrie aşijderea, dar şi pe Sfântul Ioan Iacob, pe Sfântul Ştefan cel Mare, pe Cu­viosul Daniil Sihastrul, pe Sfânta Teodora de la Sihla şi pe alţii asemenea lor? Că a tipărit sumedenie de cărţi de teologie şi spiritualitate, cu subiecte despre sfinţi, slujitori ai Bisericii şi evenimente sfinte? Că a zidit o mare şi puternică biserică, nu­mită Tele­vi­zi­u­nea Trinitas, care duce în zeci de mii de case (u­neori chiar mai mult) româ­nilor Sfânta Liturghie şi slujbele Bi­se­ricii? Nu pot insista acum a­min­tind bucuria unor oameni bol­navi, singuri, izolaţi sau aflaţi departe de ţară care pot astfel trăi în comuniunea ru­gă­ciunii. La fel şi Radioul Trinitas, am­von de pro­po­vă­duire într-o lume aflată în permanentă schimbare. Că a prins contur, înaintând pe zi ce trece construirea Catedralei Mân­tuirii Neamului, visul patriar­hilor noştri şi al românilor a căror simţire rezonează cu Bi­se­rica? Că a cu­nos­cut umi­lin­ţele unor vremuri potrivnice şi a dus corabia printre valuri a­menin­ţă­toare spre liman? Că bu­­curiile lui au fost bucuriile Bi­se­ricii, iar tristeţile le-a în­cre­dinţat lui Dumnezeu Prea­milostivul?

Este acum, la împlinirea unui sfert de veac de la hirotonia întru arhiereu, un moment de bucurie întru Duhul Sfânt pentru Patriarhul Bi­sericii Orto­doxe Române, Daniel. Se bucură în aceste zile duhul Patriarhilor Ro­mâniei, al cuvioşilor sihăs­treni Paisie şi Cleopa, al pă­rin­ţilor săi după trup, Stela şi Alexie, al surorii rugătoare, Floa­re, al părintelui profesor Dumitru Stăniloae, dar şi al tuturor slujitorilor din Bi­se­rica Triumfătoare şi Luptă­toare, martori ai acestei lu­crări pilduitoare.

Oamenii zilelor noastre, mulţi dintre ei, uită să fie recunoscători. Nu mai avem pute­rea de a aprecia jertfa şi stră­d­a­niile păstorilor de suflete, trez­via, grija, îndelunga lor răbdare, statornicia şi dăruirea cea din toată inima.

Chiar şi asprimea mus­tră­rilor se preschimbă adesea în blândeţea păstorului care se bucură de aflarea oii celei rătăcite.

Cuvintele, chiar alese cu gri­jă, nu pot vorbi îndeajuns despre dragostea unui ierarh, despre râvna, împlinirile, dar şi ne­împlinirile lui într-un răs­timp de 25 de ani închinaţi Domnului. Despre unele lucruri este poate prea devreme să amin­tim, sau poate prea târziu.