5.000 de ediții. Și de la capăt

Atunci când vine vorba despre folosirea cifrelor sau a numerelor în textele jurnalistice, mai cu seamă în cazul reportajelor, recomandarea uzuală a teoreticienilor media este aceea de a nu le folosi ca atare, ci de a sugera, cu ajutorul lor, mental, imagini. Dacă, de pildă, vorbim despre o sumă de bani, mai grăitor și mai relevant pentru cititor este să citească ce ar putea cumpăra cu această sumă decât să vadă consemnat sec un număr. La o astfel de imagine m-am gândit când am ajuns cu numărătoarea la ediția cu numărul 5.000 a Ziarului Lumina. Rostit ca atare, acest număr, deși rotund, spune puțin. Dacă, în schimb, am face un exercițiu de imaginație și ne-am gândi că în paginile celor 5.000 de ediții este condensat mult din parcursul României ultimelor aproape două decenii și că această istorie cotidiană se transformă, zi de zi, într-o arhivă a viitorului, parcă începem să înțelegem mai bine, mai plin, mai așezat însemnătatea acestui număr.

În urmă cu 17 ani, când pregăteam pentru tipar prima ediție a cotidianului, ne-ar fi fost greu, dacă nu imposibil, să ne gândim la momentul în care vom ajunge la numărul 5.000. Și mai greu de imaginat traseul pe care, odată cu dinamica societății și cu transformările năucitoare de pe piața media și de comunicații, ziarul avea să-l parcurgă până în prezent.

În istoria presei românești recente, acești 17 ani condensează etape distincte, înglobează prefaceri care au schimbat definitiv spațiul public, însumează mici revoluții, relevă eșecuri. Presa acestor ani a fost întocmai ca societatea care a produs-o: haotică, agitată, câteodată înverșunată, alteori placidă, îmbătată de consum, invadată de impostură, sărăcită, uneori până la faliment, supusă, etern, intereselor de conjunctură, rezistând prin rețete ingenioase, pe care bunul-simț al redacțiilor le-a putut genera, din fericire, de multe ori.

Mi-aduc aminte că înainte de apariția primului număr al Ziarului Lumina, în 7 februarie 2005, directorul editorial Florin Zamfirescu a adunat întreaga redacție și am făcut un soi de briefing. Am vorbit, în după-amiaza aceea, despre ce ne propuneam prin acest proiect media, dar îmi sună și acum în minte o sintagmă pe care a rostit-o și la care ne invita să aderăm - la „decență în comportamentul de jurnaliști”.

Am trăit parcursul Ziarului Lumina, în cei 17 ani, zi de zi. Și cred că dacă mi-ar cere cineva să definesc traiectoria asta, aș folosi un singur cuvânt - decența. N-am fost, poate, nici mai buni, nici mai răi ca alții, din presa noastră, dar am încercat să ne facem onest meseria. Să ne urmăm proiectul și, mai ales, să nu ne abandonăm publicul. Iar parte din publicul nostru a fost, dintotdeauna, și acea Românie uitată și de politicieni, și de societate, și de presă - România rurală.

O fi mult, o fi puțin? Nu știu. Dar azi, când ideea de redacție devine o noțiune din ce în ce mai abstractă, când ziarele tipărite sunt, la noi, la fel de rare ca apa în deșert, când conceptul de jurnalism cetățenesc are tot mai mulți adepți, când activismul ia locul jurnalismului cu o viteză buimăcitoare, iar societatea nu mai are senzorii potriviți cu care să sesizeze diferența, să fii parte dintr-un astfel de proiect media îți dă sentimentul unei ancore ce încă mai rezistă. 5.000 de ediții. Și de la capăt.