A fi bolnav de critică

Orice critică negativă (şi deci, inutilă) pleacă de la ignorarea principiului comparaţiei. Nu se pot compara două realităţi în funcţie de o unitate de măsură aleatoriu propusă. Deoarece cele ce se petrec în Europa, America sau Asia nu se compară cu cele din Australia, aşa după cum ceea ce se întâmplă în Spania nu se potriveşte cu starea din România şi cu atât mai mult ceea ce trăieşte Gheorghe nu seamănă deloc cu ceea ce trăieşte Nicolae. Există un principiu al identităţii şi al alterităţii care nu ne dă voie să transgresăm realităţile printr-o simplă schemă a comparaţiei. Astfel, dacă putem vorbi de o unitate identitară, la fel se poate vorbi şi de o identitate unitară. Această identitate unitară nu se potriveşte deloc cu unitatea egalitaristă şi nivelatoare (de tip comunist), după cum unitatea identitară nu înseamnă o acumulare matematică de indivizi identici (scoşi în serii prin clonare). Dimpotrivă, unitatea reală este dată de forţa cu care identităţile distincte asumă intensiv şi liber alterităţile distincte.

Dar se pare că au apus demult vremurile în care critica vindeca de boala nepăsării, a letargiei şi a comodităţii, a spiritului mediocru şi a atitudinilor părtinitoare. Suntem în plin secol al criticii deconstructiviste, al criticii de imagine, al criticii profitabile şi, de aceea, al criticii ucigătoare de spirit (şi chiar de om). Se critică în scris, se critică-n dezbateri, se critică „pe sticlă“ (la televizor), se critică în pieţe. Se critică acasă, se critică pe stradă, se critică la masă, se critică-n tramvai, se critică... oricând şi oriunde, de parcă ne-a îngheţat cu totul optimismul ca sentiment al libertăţii desjugate.

Dar ce şi pe cine criticăm? Pe nimeni şi nimic. Pur şi simplu trebuie să fim împotrivă. Mai întâi împotriva „lor“, apoi împotriva „lui“, apoi împotriva „ei“, apoi - cu siguranţă - chiar împotriva mea. Uităm de fapt că măsura criticării altora este măsura propriei critici, mai bine zis a lipsei de autocritică (Rom. 2, 1-2). Astăzi, dacă nu critici, nu ai spirit civic, nu ai discernământ, eşti lipsit de puls mediatic şi nu eşti la curent cu evenimentele, în definitiv: nu exişti. Nu-i musai să ai a critica ceva sau pe cineva, dar e „trendi“ să dispui de logica impersonalului criticist. Şi mai ales, suntem în stare să acordăm (şi o facem adesea) „premiul Academiei“ celui care are abilitatea şi „curajul“ să arunce cu critică acidă - deci argumentată - în ultimele redute de lumină ale omenirii. Trist este faptul că boala de care suferim cu toţii trece drept normalitate în contemporaneitate.

O numim boală deoarece atunci când spiritul critic se supradozează blochează înţelegerea, stimulează proasta dispoziţie şi inhibă instinctul participării la viaţa comunitară. E mereu inadecvat, pieziş, incapabil să valorifice inteligenţa altfel decât ca instanţă judiciară. De pe această poziţie a justiţiarului în loc să asculţi, confecţionezi, în gând, contraargumente, în loc să reflectezi, adopţi morga severă a judecătorului, în loc să intri în joc, bombăi steril de pe margine. De aceea, în sens biblic (Mt. 2, 16-19) comentat de domnul Andrei Pleşu, acest spirit critic ca strategie a refuzului e o deprindere vicioasă, de natură să încurajeze egolatria, vanitatea şi euforia deşteptăciunii proprii. E un fel de a opune viului infinit nuanţat omogenitatea unui neant care îşi extrage criteriile evaluării din el însuşi. Prin urmare, a cultiva, fără încetare, spiritul critic este totuna cu a te păstra, programatic, „în afară“, a nu răspunde nici unei chemări, nici unei invitaţii, preferând continuu pe „nu“ contra lui „da“ (Cf. Parabolele lui Iisus, p. 98).

Nu cunosc antidotul acestei boli de care suntem bântuiţi, după cum nu ştiu nici cauzele care ne-au adus aici. Cred însă faptul că de bunăvoie ne-am otrăvit de critică printr-o virulentă atrofiere a bunului simţ înnăscut. Şi mai cred încă ceva. Există un sindrom de mare dezamăgire în boala criticistă întreţinută şi crescută proporţional cu renunţarea la simţul omeniei. Şi apropo! Nu pledez nicicum pentru sentimentul „sfintei letargii“ sau pentru amorţirea gândului în proiect. Dar oare foloseşte cuiva atâta pierdere de timp pe vorbe goale?

Peste toate, cred şi sper în autocritica reală ieşită dintr-un simţ al realismului identitar-subiectiv, care va şti să recunoască înlăuntrul lui (şi nu în afară) boala de orice fel şi nu va amprenta negativ şi inutil lucruri care-l depăşesc..., dacă nu ca valoare, măcar ca stil.

Şi de ce nu, poate că autocritica e constanta sigură a criticii care zideşte.