A fi creştin înseamnă a iubi

Meditând asupra vieţii martirice trăite de Sfântul Ignatie Teoforul, Ernst Renan caracteriza astfel cuprinsul celor şapte scrisori rămase de la episcopul Antiohiei: „credinţa cea mai vie, gândul permanent la moarte n-au inspirat niciodată accente atât de pasionante“. Iar efectul lecturării scrisorilor ignatiene este cu atât mai impresionant cu cât alternăm reflecţia la conţinutul lor cu gândul la martiriul Sfântului Ignatie, dar şi cu conştientizarea faptului că, spre deosebire de marea majoritate a celorlalţi Sfinţi Părinţi, care şi-au putut compune şi scrie operele în răgazul chiliei, Sfântul Ignatie a fost nevoit să le alcătuiască în timp ce călătorea spre Roma. Ne aflăm în faţa unor mărturisiri directe, exprese, nealterate de dorinţa rectificării. Cele şapte scrisori sunt adresate efesenilor, magnesienilor, trallienilor, romanilor, filadelfienilor, smirnenilor şi Sfântului Policarp.

Dragostea este deasupra tuturor (Magn. I, 1); „Totul este credinţă şi dragoste şi nu există nimic mai de preţ“ (Smir. VI, 1). Pentru Sfântul Ignatie, credinţa este trupul Domnului, dragostea este sângele lui Iisus Hristos (Trall. VIII, 1). Aşa cum cei trupeşti nu pot să facă lucruri duhovniceşti, tot aşa, cei duhovniceşti, cei credincioşi nu pot face lucrurile necredinţei. Însuşi Sfântul Părinte va mărturisi despre imperativul iubirii în fiinţa creştinului: „nu iubesc nimic în afară de Iisus Hristos“ (Ef. XI, 2). Tot ceea ce un creştin cuprinde în actul iubirii sale, tot ceea ce el iubeşte, „iubeşte în Iisus Hristos“ (Mag. VI, 2).

Toate sunt mai puţin decât a muri pentru Iisus Hristos

Sfântul Ignatie este atât de cuprins şi de mistuit de dragostea pentru Hristos încât ceea ce pe ceilalţi martiri îi determină să accepte mucenicia pe el îl face să dorească moartea cu o neostoită ardoare: „Ştiu ce-mi este de folos. Acum încep să fiu ucenic...; focul, crucea, mulţimea fiarelor, tăieri, împărţiri, risipiri de oase, striviri de membre, sfărâmări ale trupului întreg, pedepse rele ale diavolului să vie asupră-mi, numai să ajung la Iisus Hristos!“ (Rom. V, 3). Nimic din cele ale lumii, plăcerile ei, împărăţiile veacului acestuia, toate sunt mai puţin decât a muri pentru Iisus Hristos. Moartea el o vede ca pe naşterea cea adevărată, iar a trăi înseamnă a dori moartea: „Mai bine-mi este să mor în Hristos decât să împărăţesc peste marginile pământului. Caut pe Acela Care a murit pentru noi. Vremea naşterii îmi stă înainte... Nu mă împiedicaţi de a trăi... ca să mor; nu daţi lumii pe cel ce vrea să fie al lui Dumnezeu, nici nu-l amăgiţi prin materie! Lăsaţi-mă să primesc lumină curată; acolo ajuns, voi fi om! Îngăduiţi-mi să fiu următor suferinţelor Dumnezeului meu“ (Rom. VI, 2).

Pentru Sfântul Ignatie, Iisus Hristos este singura nădejde de mântuire a tuturor oamenilor (Ef. XXI, 2), pe care îi cheamă în Biserica Sa, templul nestricăciunii. Biserica este „un vast ansamblu de învăţături şi de practici a căror unitate se fundamentează pe credinţă, se întăreşte prin dragoste şi se desăvâşeşte în Iisus Hristos“ (Ef. IV, 1). Modelul Bisericii este Dumnezeu pentru că „Dumnezeu este unitate şi unitatea Sa este simbolul aceleia care trebuie să domnească în Biserică“ (Tral. IX, 2). Dar şi Sfânta Euharistie este simbol al unităţii Bisericii. Iubirea Sfântului Ignatie pentru Hristos transpare din însăşi definiţia pe care o dă Sfintei Împărtăşanii: „Pâinea lui Dumnezeu vreau, care este Trupul lui Iisus Hristos, şi băutură vreau Sângele Lui, care este dragoste nepieritoare“ (Rom. VII, 2). Ceea ce trebuie să-i caracterizeze pe creştini este iubirea; Sfântul Ignatie îi îndeamnă pe creştini să se iubească în Iisus Hristos, dar să îi iubească şi pe cei păcătoşi şi pe eretici, rugându-se pentru întoarcerea lor (Magn. I, 1).

În unirea credinţei piere înrâurirea lui cea rea

El consideră că nu oricine este îndreptăţit de a se numi pe sine creştin, deoarece a ne numi creştini înseamnă a şi fi, iar pentru a fi cu adevărat, trebuie să trăim creştineşte, iar a trăi creştineşte înseamnă a nu trăi după oameni, ci după Iisus Hristos (Trall, II, 1): „Nu puteţi să propovăduiţi pe Iisus Hristos şi să râvniţi lumea!... Nici dacă v-aş ruga eu în persoană să nu mă ascultaţi, ci ascultaţi mai ales cele ce vă scriu acum, căci viu vă scriu, dar dorind să mor. Iubirea mea a fost răstignită şi nu este în mine foc de materie, ci apă vie, care vorbeşte în mine şi-mi strigă dinăuntru: «Vino la Tatăl!»“ (Rom. VII, 2). A trăi după Hristos nu înseamnă numai a asculta învăţăturile Sale, a urma sfaturile Sale, ci a imita exemplele Sale, a fi faţă de El ceea ce El a fost faţă de Tatăl, înseamnă a ne uni cu El în Trupul şi Duhul Său (Magn. I, 1). Prin această sacră unire sunt nimicite puterile satanei, fiindcă în unirea credinţei piere înrâurirea lui cea rea (Ef. XIII, 1). Condiţia şi expresia desăvârşită a acestei vieţi a lui Iisus Hristos în noi o constituie cele două virtuţi: credinţa şi dragostea. „Nimic din acestea nu vă este necunoscut dacă aveţi către Hristos Iisus în chip desăvârşit credinţa şi dragostea, care sunt începutul şi sfârşitul vieţii; începutul este credinţa, iar sfârşitul este dragostea. Amândouă unite sunt Dumnezeu, iar toate celelalte privitoare la virtute decurg din acestea“ (Ef. XIV, 1). Sfântul Părinte îi consideră pe creştini drept pietre ale templului Sfintei Treimi: „Voi sunteţi pietre ale Templului Tatălui, pregătite pentru zidirea lui Dumnezeu, ridicate în înălţimile cerului prin mijlocirea lui Iisus Hristos, Care este crucea, întrebuinţând ca funie pe Duhul Sfânt“ (Ef. IX, 1).

Fiecare creştin este dator să ia aminte la dorul pentru Hristos, la iubirea neţărmuită a Sfântului Ignatie: „Lăsaţi-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care am putinţa să ajung la Dumnezeu. Grâu al lui Dumnezeu sunt şi mă macină dinţii fiarelor, pentru ca să fiu aflat pâine curată a lui Hristos... Mai degrabă momiţi fiarele, ca să-mi fie mormânt şi să nu lase nimic din trupul meu, pentru ca să nu fiu cuiva povară după moarte“ (Rom. IV, 1). Fiecare creştin poate afla un model de rugăciune în epistolele Sfântului Ignatie. El nu se roagă pentru lucruri mărunt-meschine, trecătoare, ci doreşte să primească putere „pentru ca nu numai să mă numesc creştin, ci să şi fiu aflat ca atare, căci dacă sunt aflat astfel, pot să mă şi numesc aşa şi să fiu credincios atunci când mă voi arăta lumii“ (Rom. III, 2). Sfântul repetă cu insistenţă că de abia acum, când chinurile pregătite îi sunt tot mai aproape, devine adevărat ucenic al lui Hristos. Pentru cel ce trăieşte întru Hristos, lumea îşi dezvăluie deşertăciunea: „Acum, în lanţuri mă învăţ să nu doresc nimic... Bine este a apune din lume către Dumnezeu, ca să răsar în El“ (Rom. II, 2).

Crucea nu poate fi asumată de creştini decât prin iubire

Mesajul Sfântului Ignatie pentru creştinii din toate timpurile constă în îndemnul de a subordona totul dragostei pentru Dumnezeu: „Toate câte le faceţi să vă folosească trupului şi duhului, credinţei şi dragostei în Fiul, în Tatăl şi în Duhul“ (Mag. XIII, 1). El însuşi nu a ezitat să se dăruiască chinurilor, ştiind că tot omul care îşi pune viaţa în mâinile Domnului „aproape de sabie este aproape de Dumnezeu, în mijlocul fiarelor este în mijlocul lui Dumnezeu, numai în numele lui Iisus Hristos. Spre a pătimi împreună cu El, rabd toate, întărindu-mă El, Care a fost om desăvârşit“ (Smir. IV, 2). Pătimirea este îngemănată cu viaţa veşnică fiindcă viaţa veşnică ne-a fost dată prin Cruce, iar crucea, crucea personală a fiecărei vieţi, nu poate fi asumată de creştini decât prin iubire.