A fi sau a nu fi profesor sau despre devenirea permanentă

Nimic mai simplu decât a fi profesor, gândesc unii, cugetare însoţită adesea şi de ceva invective la adresa celor care mai declanşează câte o grevă în ajun de bac. Mai ales profesor uni­versitar… Ore puţine, comparativ cu cele opt ore zilnice ale unui funcţionar obişnuit al sistemului, vacanţe îndelungate, comparativ cu cele câteva zile furate printr-o ordonanţă de guvern emisă în ajun de nu ştiu ce sărbătoare europeană. Şi totul pare a se cufunda în eternul duel dintre păturile sociale cu care ne-au obişnuit epocile de aşa-zisă „tristă amintire”.

Ce se ascunde însă în spatele ștampilei puse pe cartea de muncă este greu de spus şi poate că nici cei care sunt direct implicaţi nu o pot face, fiind mult prea preocupaţi cu exercitarea profesiei şi nu cu justificarea ei.

Totul pleacă, sau ar fi indicat să o facă, de la ceea ce se cheamă vocaţia de a comunica cu oamenii. Profesorul nu este o maşină de transmis cunoştinţe, după cum nici studentul nu este o maşinărie, mai puţin complexă, de îngurgitat, dacă se poate cât mai rapid şi pe nemestecate, aceleaşi cunoştinţe. Dialogul care se instituie la nivelul sălii de curs depăşeşte graniţele simplei informări cu iz de dare de seamă din şedinţele de partid de odinioară, în care singura salvare venea de la ceasul care anunţa, într-un final, izbăvirea.

Profesiile de preot, medic, profesor sunt unice, nu doar prin caracterul lor vocaţional, întâlnit şi în cadrul altor profesii din nomenclator, ci prin sinonimia lor, care le determină să se raporteze permanent la om, dar, mai ales, la Cel care l-a creat, după care a fost uitat. Profesorul se raportează la omul astfel perceput, la ceea ce este fragil în structura acestuia şi trebuie întărit, la ceea ce este greşit şi trebuie corectat, la ceea ce este bolnav şi trebuie vindecat, la ceea ce este inuman şi trebuie umanizat, readus la menirea originară.

Procesul didactic depăşeşte stadiul, adesea sec, de simplă informare, el presupune o formare, atât a studentului, cât şi a profesorului. Vorba unui celebru filosof român, în procesul educaţional nu ştii cine dă şi cine primeşte, cine dă mai mult şi cine primeşte şi mai mult. Practic, fiecare nouă generaţie de studenţi cu care se intră în contact la începutul anului universitar reprezintă, parţial, oglinda societăţii în care trăieşte, dar pe care abia acum are posibilitatea de a o evalua la acest nivel. Este drept că fiecare mediu universitar, fiecare facultate, fiecare specializare/domeniu presupune existenţa unui anume profil religios, cultural, social, psihologic al studenţilor respectivi, dar, în mare, se poate realiza o radiografie a societăţii pe care profesorul, de la nivelul biroului sau bibliotecii în care s-a afundat, ca să nu spun „înecat”, nu o mai poate percepe decât prin aceste oglinzi care sunt generațiile de studenţi, câte un val, în fiecare an.

Practic, profesorul se formează, se pliază pe generaţiile care apar, pentru a veni în întâmpinarea lor. Nu se pune problema emiterii de informaţii în chip pasiv, ca şi cum ar fi transmise în eter, cu o completă ignorare a impactului emoţional, este ceva mai mult decât comunicarea necesară a fi realizată între catedră şi bănci, fiind vorba mai degrabă despre o comuniune, una care presupune acelaşi punct de plecare, acelaşi scop, aceeaşi abordare şi, în final, aceeaşi împlinire.

Orice profesor trebuie să fie conştient de neputinţele studentului, de imperfecţiunile sale temporare sau permanente, însă un pogorământ şi o atitudine condescendentă exclud din start compromisul, care nu are decât o singură finalitate, eşecul.

Ora de curs nu este sală de tribunal în care se judecă ignoranţa studentului, nu se emit sentinţe, păreri docte şi adevăruri apodictice, nu se etalează atotştiinţa celui din vârful catedrei, ci se realizează, sau măcar se încearcă realizarea unei anume atmosfere, unui anume cadru educaţional. Nu emiterea informaţiei este vitală, ea poate fi preluată mecanic, studentul fiind setat să o reţină până la examenul care urmează a avea loc la o dată şi oră programate, după care urmează „dilitarea” lor, pentru a face loc altor informaţii.

Ca atare, mult mai importantă este trezirea interesului celor de faţă, „formatarea” pentru a fi permeabili la asimilarea noilor cunoştinţe pe care trebuie să şi le însuşească nu doar în perspectiva susţinerii unui examen, ci pentru toată viaţa.

Practic, învăţământul universitar nu presupune doar parcurgerea ciclului licenţă-master-doctorat în temporala formulă standard 3-2-3, ci educarea într-un anume spirit care să-l facă pe student permeabil în asimilarea de noi cunoştinţe, în grija pentru permanenta sa pregătire la rezolvare a provocărilor profesiei pentru care universitatea nu avea cum să-l pregătească.

În fapt, cel care se simte cu adevărat student rămâne în această postură toată viaţa. Fiecare nouă situaţie cu care se confruntă reprezintă un nou examen, la nişte discipline ce nu sunt aidoma cu cele din planul de învăţământ recent finalizat, ba chiar complet altele.

Practic, profesorul nu este cel care structurează conţinutul unei discipline în cursuri savante, adesea criptice şi prolixe, ci cel care creează atmosfera universitară, cu adevărat educaţională, care ştie să imprime un anume statut educaţional în tot ceea ce face, în primul rând prin exemplul propriu.

Din fericire, nu toţi suntem atât de bulversaţi şi preocupaţi în a crea specialişti încât să uităm că suntem oameni şi că avem în faţă oameni, într-o permanentă devenire împreună cu noi înşine, cu semenii şi cu Dumnezeu astfel că a fi sau a nu fi profesor poate fi citit în cheia unei deveniri spirituale, culturale, educaţionale permanente…