A-ţi cunoaşte slăbiciunile

Citesc şi recitesc aceste cuvinte ale Sfântului Isaac Sirul care mă luminează şi mă limpezesc. Iată cum sună: "Fericit este omul care-şi cunoaşte slăbiciunea lui. Căci această cunoştinţă i se face temelie şi rădăcină şi început a toată bunătatea. Căci când află cineva şi simte cu adevărat neputinţa sa, îşi strânge sufletul său din moliciunea care-i întunecă cunoştinţa şi-şi adună comoara sub pază".

Nu ştiu dacă sunt cu adevărat fericit, dar în orice caz, citind şi recitind simt că mă întăresc. Oricine ar trebui să ştie că nu forţa este baza făpturii sale, ci tocmai slăbiciunea. Oricine ar trebui să-şi cunoască limitele şi să sufere din cauza faptului că dincolo de un anumit prag nu poate să treacă. Dar mai trebuie ştiut că aceeaşi suferinţă nu trebuie să se transforme în sfâşiere şi autotortură. Dacă într-adevăr suferim prea mult atunci ne distrugem şi nu mai suntem capabili de nimic. Din acest motiv suferinţa excesivă este antispirituală. Un om care se chinuie la nesfârşit este desigur vrednic de milă, dar din păcate nu mai poate primi de la nimeni ajutor. În asemenea condiţii, suferinţa nu mai vine de la Domnul, ca piatră de poticnire şi moment crucial pentru a fi încercaţi, ci de la diavol. Vorbim aşadar de suferinţe care pot fi tratate şi, din prilej de depresie, devin un veritabil instrument pentru refacerea fiinţei. Intrăm bunăoară în biserică trişti, fără putere, dezorientaţi, dar după câteva minute de reculegere şi de rugăciune ne simţim alţi oameni. Este ca şi cum o adiere dumnezeiască ar fi coborât în sufletul nostru şi i-ar fi dat vigoarea pe care puţin mai înainte o pierduse. Orice părinte recomandă că intrarea într-un lăcaş sfânt nu se cuvine făcută triumfalist, robust, atletic. Dimpotrivă. Trecem pragul în casa Domnului cu teamă şi speranţă, cu tristeţe şi ochi înlăcrimaţi, cu profunda convingere asupra precarităţii noastre, dar în acelaşi timp nutrind o nădejde mai presus de omenesc. Aceasta înseamnă temelie şi rădăcină a toată bunătatea. Omul care reuşeşte să se vindece este mult mai bun decât acela care nu a suferit niciodată şi toate în viaţă i-au mers strună.

"Comoara sub pază" de care vorbeşte Isaac Sirul este zăcământul cel mai adânc al sufletului nostru. De acesta trebuie să avem grijă. Suferim, dar cu măsură. Iar măsura înseamnă o stare de melancolie prin care scrutăm orizonturile de dincolo. Facem un mare păcat dacă ne lăsăm pradă suferinţei. De aici şi, Doamne fereşte!, până la sinucidere nu este decât un pas. Iar acest suprem păcat este de fapt consecinţa, aşa cum spune Sfântul Părinte, a moliciunii care ne-a întunecat cunoştinţa. Ceea ce înseamnă că, pe măsură ce ne întremăm sufletul, ne limpezim şi cugetul. Mintea ni se descarcă de toate substanţele grele şi nămoloase. Astfel dobândim ceea ce înseamnă trezvia minţii care reprezintă mult mai mult decât o inteligenţă care răspunde celor mai înalte standarde. Un om cu mintea trează este cu totul altceva decât un om inteligent şi foarte apreciat în societate. Un om treaz în sensul spiritual al cuvântului nu mai poate fi "îmbătat" de propriile sale slăbiciuni. Comoara sa se află la adăpost şi este deschisă spre marile chemări ale cerului. Aceeaşi comoară reprezintă şi o garanţie a viitorului. Tocmai din acest motiv oamenii fără speranţă sunt chiar aceia care nu au viitor. Sunt oameni singuri şi a căror singurătate a devenit toxică. A nu mai fi slab înseamnă a avea pentru ce să trăieşti. Familia este din acest punct de vedere salutară. Ochii celor pe care-i iubeşti, ai copilului şi ai soţiei, îţi dau lumina care te ajută să ieşi din întuneric. Este o lumină lină care transparentizează tot cosmosul şi tremură ca frunza unei icoane.