A-ţi da duhul

Unii oameni n-au suflet. Aşa ne place să-i caracterizăm pentru a le scoate în evidenţă lipsa de sensibilitate. Totuşi, în mod foarte ciudat, ca o întâlnire a extremelor, nici călugării nu au suflet. Expresia aceasta merită o dublă tălmăcire. La prima vedere aşadar, a nu avea suflet înseamnă a fi o brută, dar pe măsură ce, ca şi cum am şterge un palimpsest, înlăturăm suprafaţa tocită a primei şi celei mai facile înţelegeri, ne dăm seama că în realitate lipsa de suflet dovedeşte o excepţională seninătate la care puţini au acces, iar şi aceştia după lungi strădanii de curăţire lăuntrică. Însăşi prima Fericire se referă la o asemenea lipsă de suflet. "Fericiţi cei săraci cu duhul" nu înseamnă că aceştia ar fi proşti, ci că au atins un nivel maxim de limpezime interioară, în aşa fel încât până şi de suflet au reuşit să se detaşeze şi au rămas vas cu pereţi de cristal pentru pogorământ spiritual. Aici apare un aspect al creştinismului răsăritean asupra căruia se cuvine să ne aplecăm.

Aşa cum se ştie, răsăritenii, de teama eşuării în zonele sterpe ale abstracţiunii, nu au disociat între suflet şi spirit, crezând întotdeauna că sâmburele divin din om este copt în masa caldă a sufletului, sporind odată cu sporirea acestuia. Spiritul de aceea e duh, iar expresia "a-ţi da duhul" înseamnă la noi a-ţi da sufletul. O realitate pur spirituală apare astfel banalizată, redusă la nivelul simplei respiraţii, când de fapt darea duhului reprezintă separarea strictă între ce e muritor şi ce e nemuritor. A-ţi da duhul înseamnă a-i restitui lui Dumnezeu ceea ce el a codificat în tine în momentul în care te-ai născut. Oamenii fără suflet, călugării, sunt reprezentanţi ai îngerilor pe pământ. Nu v-a intrigat niciodată faptul că în preajma mănăstirilor sau schiturilor nu se găsesc animale? Evident, acum toate fiind amestecate, vedem un căţel sau o mâţă până şi în chilia stareţului, dar acestea sunt deviaţiile lumii care ne afectează pe toţi. Dar într-o viaţă cenobitică sau chiar anahoretică foarte riguroasă, animalele nu au ce căuta. De ce? Fiindcă - simplu spus - monahul se poate ataşa de ele. Dacă animal înseamnă prezenţa unui suflet (anima), atunci apropierea sa de călugăr nu e de dorit. Călugărul, fiinţa supremă fără suflet, ar trebui să trăiască doar în deşert, în cariere de piatră, în regiuni dominate de mineral, fără pic de vegetaţie, pentru ca în acest fel drumul ascezei sale să nu sufere nici o ştirbire.

Dacă uneori în chilia unui mare spiritual vedem câte o floare, aceasta trebuie percepută doar în aspectul ei decorativ, ornamental, fără viaţă.

Animalul şi vegetalul îl distrag pe monah şi lor nu le poate rezista decât înlocuindu-le cu flori de gheaţă, arabescuri de scriere sau cu viaţa transfigurată a icoanei. Iconoclaştii, în accesele lor puriste, au distrus icoanele, fără să-şi dea seama că acestea nu exprimă un figurativism indecent, ci ne susţin aspiraţiile spre înalt, aşa cum crenguţele diamantine ale nervilor noştri sunt rădăcini înfipte în eter. Expresia nu are suflet merită astfel o tălmăcire pe măsura furiei cu care cei prea sensibili îi acuză pe cei insensibili. E o dovadă că Domnul, în momentul în care a rostit cele nouă Fericiri, ştia că are nevoie de fiinţe extrem de curate, care nici nu mai plâng de cât de mult iubesc sau lacrimile li s-au zvântat deja pe plita sfântă a cerului.