A-ți pune sufletul pentru aproapele tău

Nu există dragoste mai mare decât a-ți pune sufletul pentru aproapele tău.” Acesta este un cuvânt al lui Hristos pe care îl găsim în Evanghelia după Ioan (15, 13). Un cuvânt simplu de înțeles, care nu pare a ascunde mari taine. Și totuși, ce se află în spatele lui, ce înțeles poartă cu sine acest îndemn pe care Domnul Însuși l-a împlinit? Părinții deșertului îl explică în maniera lor specifică: „Dacă cineva aude o vorbă rea, supărătoare și, deși poate să spună și el una la fel, se luptă să nu o spună sau, dacă e disprețuit și suportă fără să plătească cu aceeași monedă, unul ca acesta își pune sufletul pentru semenul său”.

Părinții deșertului, marii singuratici, au învățat lecția relațiilor interumane mai bine decât toți cei care trăiesc în comunitate. Distanța le-a oferit perspectiva cea bună. Interpretarea lor nu exclude sensul major, tare al cuvântului Mântuitorului. În ultimă instanță, dovada supremă a iubirii o arată disponibilitatea de a face sacrificii pentru ceilalți, sacrificii care pot merge până la a-ți da viața pentru cel de lângă tine. Dar asemenea momente sunt rare. Războaiele ori momentele de criză ale umanității, deși reale, nu sunt permanente. Calendarele numără între sfinți chipuri care au ales just în favoarea aproapelui. Secolul XX a fost martorul sacrificiului de sine al unui Maximilian Kolbe (pe care Steihnardt îl iubea atât de mult) sau al maicii Maria Skobțova. Dar părinții deșertului, în secolul al IV-lea, au văzut deja că există un mod cotidian de a pune în lucrare această poruncă a lui Hristos. Modul acesta, deși simplu, aparent banal, înseamnă să creezi zilnic disponibilitate în inima ta pentru aproapele.

Virtuțile care sunt în joc aici sunt mereu pomenite: smerenie și nejudecare, un cuplu de nedespărțit. De fapt, smerenia este fundamentul ultim al tuturor celorlalte calități exersate în viața ascetică. Avva Pimen spune că în momentul în care liber și nesilit alegi să întrerupi lanțul cuvintelor rele care se spun despre o persoană, tu îți pui sufletul pentru el. În clipa în care suporți disprețul, fără să te răzbuni, îți pui sufletul pentru aproapele tău. În asemenea situații, tu, de fapt, pui capăt răului care se rostogolește ca un bulgăre de zăpadă în lume. Inima ta, inevitabil un câmp de bătălie permanent între bine și rău, devine spațiul în care răul se stăvilește. Această mică victorie nu este o biruință doar personală, ci una cosmică. Tăierea voii și a pornirii naturale este un sacrificiu pe care îl faci pentru aproapele și, implicit, este o treaptă înspre înfrângerea eshatologică a răului. Fiecare asemenea pas mic făcut împreună cu Hristos este o treaptă către lărgirea inimii pentru a putea cuprinde în sine omul total. În felul acesta descoperim cum fiecare zi vine cu invitații multiple la sacrificii pentru aproapele. De fiecare dată când auzim un cuvânt rău ori suntem disprețuiți, Hristos ne invită să ne punem sufletul de-a curme­zișul și să stopăm răul care, sub ochii noștri, se amplifică în lume ceas de ceas.