A trăi în Hristos sau despre viaţa cu sens

Urmând calea spre Hristos, totdeauna ne alegem povăţuitori, călăuze. De ce? Pentru a ne folosi de experienţa lor şi a-i face mijlocitorii noştri înaintea Domnului. Pentru cel care L-a întâlnit pe Hristos, rugăciunea şi toate formele ascezei nu sunt limitări, nici măcar datorii, ci şanse şi deschideri prin care viaţa ajunge la el şi îi dă ceea ce lumea întreagă nu îi poate oferi: veşnicia în comuniunea iubirii lui Dumnezeu. Această însufleţire este rodul harului care lucrează în om, îl reînnoieşte şi îl eliberează de falsele imagini despre Dumnezeu şi lume. Acelaşi Duh Sfânt este prezent în viaţa Bisericii, la care toţi suntem chemaţi. Păşim pragul bisericii nu pentru că ne-au convins nişte argumente raţionale, ci pentru că acolo ne regăsim copleşiţi de iubire, cunoscând dăruirea de sine. Stând înaintea sfântului altar, ne lăsăm sufletul pecetluit de cuvântul lui Dumnezeu, care vine din Scripturi. Devenim astfel „făptură nouă“, după expresia paulină, care nu are nicidecum sens metaforic, ci unul real: „Dacă este cineva întru Hristos, el este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată că toate au devenit noi.“ (II Corinteni 5, 17). Sufletele cernite încep să se bucure, negura patimilor se împrăştie, iar obscuritatea gândurilor lasă loc limpezimii şi liniştirii.

Descoperim adâncimea vieţii duhovniceşti numai participând prin rugăciune la această negrăită experienţă. Taina participării nu a fost vreodată vestită de pe acoperişuri, fiind vorba de o viaţă întru smerenie şi de o luptă continuă. Întotdeauna viaţa în Hristos s-a împărtăşit de la inimă la inimă, de la sufletul care L-a descoperit pe Dumnezeu la sufletul care însetează după El. Să redeschidem o pagină a Filocaliei. „Întâlnindu-se Sfântul Grigorie Sinaitul cu Sfântul Maxim (Cavsocalivitul) şi stând de vorbă cu el, între altele îi spuse şi aceasta: «Te rog, cinstite părinte, să-mi spui: Ţii rugăciunea minţii?». Iar acela zâmbi puţin şi zise: «Nu vreau să-ţi ascund, cinstite părinte, minunea Născătoarei de Dumnezeu, care s-a făcut cu mine. Eu, din tinereţea mea, am avut multă credinţă în Stăpâna mea, Născătoarea de Dumnezeu, şi am rugat-o cu lacrimi să-mi dea harul rugăciunii minţii. Într-una dintre zile, mergând la biserica ei, cum aveam obiceiul, o rugam iarăşi cu multă şi nemăsurată căldură a inimii mele. Şi acolo, cum sărutam cu dor sfânta ei icoană, îndată am simţit în pieptul meu o căldură şi o flacără ce venea din sfânta icoană, care nu mă ardea, ci mă răcorea şi îndulcea şi aducea în sufletul meu o mare străpungere a inimii. De atunci, părinte, a început inima mea să zică înăuntru ei rugăciunea şi mintea mea să se îndulcească de pomenirea lui Iisus al meu şi a Născătoarei de Dumnezeu şi să fie totdeauna cu pomenirea lor. Şi, din acel timp, n-a mai lipsit rugăciunea din inima mea. Iartă-mă!».“

Cu toţii căutăm azi siguranţa, însă una după logica orizontală a acestei lumi. Vieţuind în Hristos, după cuvântul Lui, ajungem să înţelegem Cine poate dărui adevărata statornicie, mai presus de scurgerea timpului şi de orice schimbare în teatrul lumii.

Ne împărtăşim de această experienţă şi o cultivăm, făcând să rodească prin iubire arătată celor din jur, după cuvântul Domnului, pe care iară şi iară îl primim: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.“ (Ioan 13, 35)

Căutând pe Dumnezeu, omul nu este singur, căci Dumnezeu Însuşi caută cu el prilej de întâlnire şi de comuniune. Cuviosul Siluan a mărturisit neîncetat că iubirea lui Dumnezeu îl învaţă pe om să trăiască, dându-i măsura înţelegerii, a răbdării şi a rugăciunii pentru întreaga lume: „Roagă-te simplu, ca un copil, şi Domnul va asculta rugăciunea ta, pentru că Domnul nostru este un Părinte atât de milostiv, încât noi nu putem să înţelegem sau să ne închipuim aceasta, şi numai Duhul Sfânt ne descoperă marea Lui iubire“. La umbra cuvintelor Sfântului Siluan, simţi că el a citit Scripturile şi Filocalia nu pentru a cunoaşte mai multe, ci pentru a trăi după voia Domnului. Taina urcuşului duhovnicesc stă în conlucrarea harului dumnezeiesc cu voinţa liberă a omului, aşa cum ne arată şi icoana Învierii Domnului: Hristos Cel înviat Se pogoară la iad pentru a scoate neamul omenesc din robia morţii, iar Adam îşi tinde mâinile sale pentru ca Domnul să-l izbăvească. Lucrarea harului aduce pace şi iubire pentru toţi. De aceea, se cuvine „să păstrăm harul lui Dumnezeu: cu el viaţa e uşoară, totul se lucrează bine; după Dumnezeu, totul e plin de dragoste şi bucurie, sufletul are odihnă în Dumnezeu şi merge ca printr-o grădină minunată în care trăieşte Domnul şi Maica Domnului“. Harul - ne încredinţează Cuviosul Siluan - nu se poate sălăşlui decât în omul smerit, căci „mândria nu lasă sufletul să apuce pe calea credinţei“, iar „sufletului mândru nu Se arată Domnul. Chiar dacă ar învăţa toate cărţile, sufletul mândru nu va cunoaşte niciodată pe Domnul, fiindcă mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh.“ O călăuză bună este aceea care, firesc, te conduce spre locul făgăduit. O astfel de călăuză ne-a lăsat însă un scurt, dar fulgerător testament:

„Dacă nu este iubire, totul este un chin! De aceea, păziţi iubirea, nu o pierdeţi!“ (Cuviosul Siluan Athonitul)