A trăi pentru a-ţi povesti viaţa?

A trăi pentru a scrie, sau a scrie pentru a trăi? Prima variantă sună promiţător, dar, pe cât e de seducătoare, pe atât se dovedeşte de falimentară: scriitura devine o armură, care-ţi anchilozează fiinţa întreagă.

A trăi pentru a-ţi povesti viaţa poate fi un titlu bun de ficţiune, dar ca principiu de viaţă denotă o viziune crudă, apăsătoare, reflex al vreunei culpe rămase de mult pe dinafara luminii. Şi e o dublă trădare, faţă de darul sacru al vieţii şi faţă de simbolismul actului de a scrie. Ce viaţă e aceea pe care o încapi în cadrele deodată prea strâmte, căci prefabricate, ale discursului? Şi ce discurs e acela care nu ţâşneşte din însăşi inima vieţii, ci se produce în siajul unor schije de timp, cu premeditare rupt, spre a fi… aruncat pe hârtie? Cum să trăieşti "pentru a-ţi povesti viaţa", şi să nu te prinzi în caruselul senzaţiilor sacadate (doar trebuie să ai întâi ce povesti), căutate, provocate doar de dragul punerii lor în ramă? Cum să trăieşti aşa, şi să mai ai loc să legi pe dinăuntru nişte senzaţii, măcar într-o percepţie, dacă nu într-un gând, într-o emoţie, într-un gest? Cum să trăieşti aşa, fără primejdia amputării oricărui simţ al continuităţii interioare, pe altarul, chipurile, al transfigurării? Ce să mai transfigurezi? Secunda s-a umplut, s-a spart, şi tu ai pierdut-o: tu nu o trăiai, căci trăiai-ca-să-povesteşti. Şi în loc să laşi vieţii şansa să te transforme, mai pierzi încă o dată secunda, aglutinând-o unui imaginar de aceeaşi sorginte. A trăi pentru a scrie poate să ajungă sinonim cu a încremeni în litere uscate o luciditate dezabuzată, o disponibilitate limitată pentru viaţa însăşi, o logică a lui a posteriori, un centru de greutate rămas în urmă, un contact mediat cu lucrurile: a spune iată ce am găsit, mai degrabă în termeni tranşanţi, tăios definitivi.

A scrie pentru a trăi e departe de a reprezenta soluţia perfectă, dar, rămânând în cadrul iniţial al problematizării - cadru artificial, dar care prin aceasta nu torturează mai puţin conştiinţe -, pare o alternativă preferabilă opţiunii puse în discuţie mai sus. Să scrii pentru a trăi ar însemna poate să te păstrezi încă departe de obiectul căutării dar să spui iată cum caut, într-o logică a propensiunii spre viitorul imediat, a difuzului, a aluziei, a încă-inepuizabilului, a opţiunilor multiple, a potenţialităţii.

Cred că adevăratul raport între viaţă şi scris nu e unul utilitar, ci unul asimilabil raportului fiinţei cu "modalităţile" ei, dacă luăm termenul într-o anume accepţiune. Poţi trăi în multe moduri, şi-ţi poţi rata viaţa în şi mai multe. Nobleţea actului de a scrie transpare doar când a scrie devine un mod de a trăi, şi nu unul oarecare, ci acela care transformă însăşi viaţa. Fără a fi o evadare din certitudinile trecutului sau din incertitudinile viitorului, ci o coagulare a duratelor încheiate şi a celor neîncepute încă, scriitura ca mod de viaţă deschide intervalul prezentului restituind conştiinţei sensuri care altfel scapă.