A venit Moş Nicolae!

Puţine zile erau mai fascinante, mai pline de mister, mai cutremurătoare decât ziua de 6 decembrie. Atunci „venea Moş Nicolae“. Şi venea, într-adevăr, nu ne îndoiam o clipă, aveam dovada palpabilă! În după-amiaza dinainte, avea loc ceremonialul pregătirii ghetuţelor. Chiar dacă mai vechi decât pantofii, le alegeam pentru marele eveniment, pentru că erau mai încăpătoare! Da, pregătirea ghetuţelor era deja un început emoţionant al sărbătorii ce urma şi ne dădea o stare de fericire greu de descris! Urma să se petreacă ceva neobişnuit, de taină, de alt tărâm!

„Păi, dacă-i sfânt, cum să nu ştie?“

Le lustruiam deci cu sârg, dădeam cu cremă şi le frecam cu peria până ce străluceau. Atunci fugeam la tata: „E bine?“. După caz, tata se declara mulţumit sau ne trimitea să mai dăm de două ori cu peria. Spre seară, le aşezam sub fereastră şi pândeam să vedem cum vine Moşul. Venea prin geam? Pe uşă? Ca un făcut, după vreo jumătate de oră adormeam. N-am lămurit niciodată misterul, nici mama nu ştia cum intră Moşul, aşa spunea ea. Venea, asta era principalul.

A doua zi, dimineaţa, dădeam fuga la fereastră: da, Moşul fusese la noi, darurile se aflau în ghetuţe… Niciodată vreun dar n-a fost învăluit în mai mult mister, n-a avut mai mult farmec.. Se întâmpla ceva deosebit, ceva ce nu înţelegeam, Moşul venea. Cum, când, nu ştiam. Toată odaia, toată casa era învăluită într-o taină greu de definit. Era casa noastră, dar în acea zi era alta: locul unde se petrecuse ceva minunat, unde venise Moşul în persoană, un Moş sfânt, cu puteri nemărginite, care ştia că acolo locuiau două fetiţe, noi, tocmai noi, care-l aşteptaseră cu emoţie şi-şi lustruiseră cu evlavie încălţările. Mai important decât darurile era faptul că ne cunoştea, că ştia că existăm! Şi mai era ceva minunat şi inexplicabil: „Cum de-a ştiut Moşul ce mi-am dorit?“, îl întrebam pe tata. „Doar lui nu-i scriem scrisori ca lui Moş Crăciun?“ „Păi, dacă-i sfânt, cum să nu ştie?“, răspundea el.

Explicaţia era plauzibilă şi ne satisfăcea în întregime. Moşul era sfânt, deci ştia că mi-am dorit cutia de creioane colorate, aşa cum avea Helga, prietena mea de la grădiniţă, pe care le supraveghea cu zgârcenie şi nu le împrumuta nimănui, deşi toţi copiii le priveau cu jind… Ei bine, da, Moşul le observase cu atenţie şi-mi adusese unele exact la fel! Era cu adevărat sfânt, numai un sfânt cunoaşte totul. Cuvântul „sfânt“ i se potrivea cel mai bine.

Mai târziu m-am gândit mereu la acest cuvânt cu acoperire magică. Odinioară el era folosit mereu. „A fi sfânt“ avea o semnificaţie dincolo de cotidian. Nu oricine şi nu orice era sfânt. Noţiunea de sfânt avea o greutate deosebită, o rezonanţă miraculoasă, cu implicaţii atotgrăitoare, în toate sensurile. Se spunea despre un om care făptuise ceva grav „n-are nimic sfânt!“. Era ultima treaptă de decădere, de lipsă de omenie. De răutate în stare pură, ruşine faţă de ceilalţi.

Sfinţenie? Câţi euro valorează?

Şi, mai târziu? Evident, limba se înnoieşte, apar alte cuvinte, se dau celor vechi alte sensuri. Altele dispar, pentru că dispare acoperirea morală, credibilitatea care le dă dreptul de a exista, de a fi folosite. Am încercat să-mi însuşesc noua limbă românească în curs de „europenizare“. N-aş putea spune că evoluţia ei mi-a provocat un entuziasm deosebit. Limba noastră, cu bogăţia ei nuanţată de înţelesuri, a adoptat vocabule noi, aspre, simpliste, fără har. Conţinutul de subtilitate pe care îl descopereai în ea a pierit. Sunt cuvinte seci, cu sonorităţi lipsite de rafinament. Şi, mai grav este că unele expresii s-au pierdut, nu se mai folosesc sau se folosesc rar, de către unii naivi. Domneşte faimosul adagiu brutal „time is money“. Ciudat, expresia „n-are nimic sfânt“, n-am mai prea întâlnit-o. De ce oare? Poate a fost combătută de altă expresie, care sună: „De Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mă ruşinez!“. Sau invers, ceea ce este la fel de grav.

A nu avea nimic sfânt nu mai este o constatare cutremurătoare. Dimpotrivă, în lumea noastră „eficientă“ a devenit o calitate. Sfinţenie? Câţi euro valorează? La ce serveşte? Unde a pierit fiorul sfinţeniei, conştiinţa că ea există, că ne învăluie viaţa într-o aură de nădejde, de curaj, de conştiinţă că umanitatea are un destin menit s-o ducă spre lumina generozităţii şi bunătăţii, că nu e doar o vorbă care sună frumos? E adevărat, mai sunt şi oameni care păstrează în vocabularul lor cuvântul „sfinţenie“, „sfânt“. Dar ceilalţi?

Şi Moş Nicolae al nostru? Icoana lui încă se mai află pe pereţi în unele case. Marele Sfânt al creştinătăţii, al cărui nume e sinonim cu bunătatea, cu blândeţea, cu bucuria pe care o dăruieşte neîncetat, prietenul iubit al copiilor, sprijinul tuturor celor care îi cer ajutorul, continuă să dăinuie în viaţa noastră, în pofida săgeţilor otrăvite de ranchiună şi inconştienţă ale căror ţel este să preschimbe omenirea într-o subclasă supusă instinctelor animalice. Ce tristă interpretare a evoluţiei, a progresului, devenit sinonim cu brutalitatea, simplismul, antiomenia, inconştienţa destinată a servi manipulărilor periculoase.

Nu putem decât să-l rugăm pe Moşul cel generos să treacă pe la fiecare şi să pună în sufletele aşezate la fereastră, ca odinioară ghetuţele copiilor, conştiinţa că ni s-a dat un dar minunat, acela al certitudinii că suntem fiii lui Dumnezeu, Care ne iubeşte şi aşteaptă de la noi să ne îndreptăm dragostea către El şi către semenii noştri, într-o viaţă în care fiorul sfinţeniei să alcătuiască una dintre coordonatele fundamentale, cea a prezenţei transcendentului. Că ea e altceva decât existenţa contului la bancă şi dezmăţul dizgraţios care ni se serveşte ca dovadă ultimă de „modernitate“. Şi să învăţăm, iarăşi, ceea ce din păcate se uită mereu: lumea ni s-a dat pentru a găsi prin ea drumul către bucurie, către lumina adevărată.