Actualitatea rugăciunii în zilele noastre

Omul este singura creatură a lumii văzute care se roagă, manifestându-şi în felul acesta credinţa în Dumnezeu. Rugăciunea este pentru el respiraţia şi pâinea sufletului său, de aceea în toate timpurile a simţit nevoia să-şi hrănească fiinţa sa spirituală prin mijlocirea acestei forme de cult care este atât de veche ca şi omenirea. După Sfânta Scriptură, primii oameni, Adam şi Eva, şi-au arătat în Rai dependenţa faţă de Creatorul lor prin rugăciunea pe care o vor înlocui urmaşii lor cu jertfe, ca formă de exprimare a dependenţei lor faţă de divinitate. Cain şi Abel au adus jertfe, iar fratele lor Set şi fiul său Enoh au început să invoce numele lui Dumnezeu, adică să se roage. Mai târziu, patriarhii evrei, după ce ridicau jertfelnic, se închinau şi chemau prin rugăciuni numele Domnului.

Rugăciunea înseamnă înălţarea minţii şi voinţei omului credincios către Dumnezeu. Ea este tot atât de veche ca şi jertfele, care sunt semnul venerării puterii dumnezeieşti, de care oamenii aveau nevoie pentru a trece cu bine valurile vieţii pământeşti. Împreună cu jertfele, rugăciunea formează partea indestructibilă a religiei şi sunt de mare importanţă pentru păstrarea şi propăşirea credinţei în Dumnezeu. Cele două forme de manifestare a credinţei în divinitate se întâlnesc în toate religiile şi adevărata lor valoare pentru viaţa religioasă o aflăm în Sfânta Scriptură. Prin rugăciune se realizează legătura cu Dumnezeu care te luminează să înţelegi rostul vieţii în această lume. Ea trebuie să pornească din inimă, deoarece altfel se împrăştie înainte de a ajunge la cer şi în loc să slăvească pe Dumnezeu, îl necinsteşte.

Omul se adresează lui Dumnezeu ca unui adevărat Tată ceresc care poate să-l ajute şi să-l mântuiască. Unul din mijloacele de dialog dintre om şi Dumnezeu este rugăciunea. Dar rugăciunea reîncheagă nu numai dialogul dintre om şi Dumnezeu, ci şi dialogul dintre om şi semenii săi. Hristos afirmă că "acolo unde sunt doi sau trei în numele Meu, acolo sunt şi Eu". Un exemplu clar al rugăciunii în Noul Testament îl reprezintă Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu, înainte de a începe activitatea sa publică de trei ani şi jumătate, s-a rugat şi a postit 40 de zile. De mai multe ori, Mântuitorul Hristos venea în Grădina Ghetsimani ca să se roage. Tot El ne-a dat şi un model de rugăciune. Este cunoscută sub numele de rugăciunea Tatăl nostru, prin care se cere Tatălui Ceresc să ne dea pâinea de toate zilele şi hrana cea nepieritoare a sufletului. Mai mult decât atât, în versetele anterioare acestei Rugăciuni Domneşti, Hristos ne dă însemnate coordonate despre rugăciune şi despre modul cum trebuie aceasta săvârşită. "Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când te rogi, întră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie..." (Matei 6, 5-8).

Rugăciunea, deci, presupune credinţa într-un Dumnezeu personal şi prezent care este Tatăl, Căruia Fiul I se adresează cu dragoste şi încredere. El este prezent pretutindeni şi ascultă rugăciunile noastre ("Carele pretutindeni eşti şi pe toate le plineşti" - rugăciunea Împărate ceresc). Fără credinţa într-un Dumnezeu personal prezent, rugăciunea este un nonsens, dacă nu o imposibilitate.

Postul şi rugăciunea, arme biruitoare împotriva celui rău

În lupta contra diavolului, Fiul lui Dumnezeu ne îndeamnă şi ne recomandă postul şi rugăciunea ca arme biruitoare împotriva celui rău. După sfatul Sfântului Iacob, fratele Domnului, rugăciunea dreptului cea fierbinte ajută foarte mult celor bolnavi. În societatea contemporană Mântuitorului, conceptul despre om era atât de degradat în conţinutul său, încât în relaţiile sociale se leza adesea direct demnitatea umană. Rugăciunea creştină se face întotdeauna "în Duhul lui Dumnezeu". Or, semnul cel mai sigur al Duhului este iubirea. De unde vine faptul că o rugăciune sinceră pentru aproapele e atât de eficace.

Rugăciunea îşi are rolul său bine stabilit atât în cultul public al Bisericii, cât şi în cultul personal al credinciosului. Nu numai atât, rugăciunea şi pocăinţa sunt căile de atingere a unităţii în Domnul Hristos şi de înlăturare a tuturor piedicilor ce se pot ivi pe acest drum anevoios. Prin rugăciune şi pocăinţă, marii sfinţi ai Bisericii au ajuns la îndumnezeire, la unirea cu Dumnezeu. Ei au reprezentat şi reprezintă un model viu de trăire a rugăciunii în Hristos, Domnul nostru.

Rugăciunea înseamnă un mare avantaj pentru cel ce o practică şi aceasta îi dă posibilitatea de a se apropia de Dumnezeu de la Care vine toată lumina, dreptatea şi bunătatea. Prin rugăciune se realizează legătura cu Dumnezeu care te luminează să înţelegi rostul vieţii în această lume. Ea trebuie să pornească din inimă, deoarece altfel se împrăştie înainte de a ajunge la cer şi în loc să slăvească pe Dumnezeu, îl necinsteşte. Astfel omul în creştinism, prin intermediul Sfintei Taine a Botezului şi mai apoi prin toate celelalte Taine, reintră în legătură cu Dumnezeu, Tatăl tuturor.

În societatea contemporană, rugăciunea pentru mulţi dintre noi a devenit o formalitate, ajungând să ne rugăm doar atunci când cuţitul ne-a ajuns la os sau când ni se pare că nu mai avem nici o speranţă, ne ridicăm privirea către Divinitate. De fapt, lucrurile ar fi trebuit să fie cu totul altfel, să alergăm întâi la Dătătorul de Viaţă care ne poate îndeplini tot ceea ce ne este de folos pentru mântuire.

Mântuitorul, cu noua Sa învăţătură religioasă, redă conceptului despre om conţinutul său adevărat şi nobil, pentru că El ne îndeamnă să ne rugăm pentru toată lumea, reintegrându-l astfel pe om în demnitatea sa umană şi în drepturile sale fireşti, căci după învăţătura creştină toţi oamenii, fiind creaţi "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu" şi având toţi aceeaşi fire, evident, toţi au şi egală valoare morală. Fiecare dintre ei este o persoană morală, un scop în sine şi nu un instrument. "Nu mai este iudeu, nici elin, nu mai este nici rob, nici slobod, nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi întru Hristos Iisus".