Cartea „Preoți ortodocși bănățeni cu Sfânta Cruce sub tricolor - Decembrie ´89”, avându‑l ca autor pe părintele Ionel Popescu, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Timișoarei, a fost tipărită cu
Acum 30 de ani
După citirea ochilor mei, care au văzut totul în direct, și după credința inimii ce-mi bate în piept, care a umblat zăbăucă pe străzi, întâlnind în cale gloanțe adevărate și trotuare colorate în roșu de sângele oamenilor, a fost revoluție. Și așa o să rămână până la capătul memoriei mele. Poate chiar până la capătul istoriei.
Mai ales nopțile, ele, în primul rând, îmi stăruie în memorie, cu soldați și revoluționari înarmați pe marile bulevarde, în piețele centrale, care îți făceau semn să te oprești, controlându-ți actele și mașina. Așa am fost arestat, împreună cu doi colegi de redacție, în Piața Victoriei, preț de vreo două ceasuri, până când s-au lămurit că suntem, într-adevăr, ziariști, și ne-au dat drumul. Eram în drum spre Casa Presei Libere, fostă Scânteii. Totul era sub semnul libertății, atunci. Nu știu dacă Direcția Generală a Penitenciarelor nu s-a numit și ea Direcția Generală a Penitenciarelor Libere, în perioada aceea! Rar instituție care să nu-și fi muiat nițeluș vârful degetelor în cristelnița cea mare a libertății, pentru a-și înnoi numele. Noi, cei de la „Scânteia Tineretului”, eram „Tineretul Liber” acum. Numele personale nu ni le schimbaserăm. Și nici talentul. Iar caracterul, doar cei care nu-l aveau, încercând, în numele absenței lui, să se legitimeze cu revoluția ce dăduse buzna peste noi.
Pot spune, în ce mă privește, c-am fost un om tare norocos. Nu pentru că nu m-a nimerit glonțul. Și nici pentru că, în primele zile din noul an, colegii m-au ales, fără nici un vot împotrivă, în funcția de redactor-șef al ziarului „Tineretul Liber”, unde am huzurit, până aproape de a-mi pierde sănătatea, mințile și familia, vreme de doi ani. S-a întâmplat, și în asta constă marele meu noroc, să nu primesc nici o recompensă, ca, de exemplu, titlul de revoluționar, pentru îndrăzneala de a mă bucura până la cer, în zilele acelea, cum nu mai fuseseră altele în trecut, și n-aveau să fie nici în viitor, încercând să-mi ajung, cu niște biete aripi de hârtie, bucuria din urmă. În felul acesta am putut să scap mai târziu de rușine. Și așa am dat, atunci, de prima zăpadă a iernii, ce nu căzuse încă pe pământ.
Încă se mai vedeau urmele de sânge pe străzi. Mi se părea, când mă așezam la masa de scris, că are până și cerneala culoarea sângelui.
Așa a început totul. Așa ne-am născut noi din nou, putând, în fine, să ne alegem și timpul, și țara în care să trăim. Eu am ales timpul vieții mele. Iar ca țară, mereu, și în trecut, și în viitor, România. Și-am mai ales ceva: vinovăția de a o iubi ca un prost, știind cât se poate de bine că pentru asta nu poate fi nimeni, niciodată, iertat!