Adevăr şi iubire

Sunt câteva locuri în Sfânta Scriptură în care Dumnezeu se auto-"defineşte" sau este "definit", fără a fi "cuprins", desigur, în aceste "definiri".

Cea mai tulburătoare şi mai cuprinzătoare, care îmbină, poate, cel mai deplin catafaticul este dezvăluirea pe care i-o face lui Moise la Horeb: "Eu sunt Cel ce sunt" (Ieşire 3, 14). Noi ne vom opri acum însă la alte două mărturii. Una îi aparţine Mântuitorului însuşi, care-i răspunde lui Toma (şi, prin el, lumii întregi): "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 16). A doua provine de la ucenicul preaiubit, de la întâiul Teolog: "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 5, 16). Nici una din aceste mărturii nu este metaforică, ci de un realism

transcendent şi transfigurat.

De remarcat că Hristos nu spune "Eu cunosc tot adevărul!", ci "Eu sunt Adevărul", ceea ce ne îndepărtează de ispita unui adevăr pur raţional şi raţionabil cu mijloace umane. Deci Adevărul este în persoană şi în ceea ce ţine de ea, nu este un dat exterior ei. În acelaşi timp, nu El este cel ce spune că este iubire, aceasta ne vine din partea acelui ucenic al Său care a experiat în modul cel mai deplin, după Maica Domnului, apropierea de Cuvântul întrupat.

Deci Dumnezeu este în acelaşi timp Adevărul absolut şi Iubirea absolută. După chipul lui Hristos, adevărul şi iubirea stau într-o unire ipostatică şi nu se pot concepe decât în cea mai strânsă legătură şi interferenţă, nu se pot separa din punct de vedere creştin. S-ar fi putut crede că adevărul este dat spre cunoaştere, iar iubirea spre vieţuire. Or, unirea lor ipostatică ne impune faptul că această separaţie nu există sau că, dacă ea a existat, a fost abolită. În acest sens, adevărul se cere trăit, iar iubirea este cea mai îndreptăţită şi pătrunzătoare cale de cunoaştere. Asta fără ca totuşi adevărul şi iubirea să se confunde, să se "topească" reciproc. Sunt lucruri diferite, păstrându-şi fiecare specificitatea şi lucrarea lui, numai că această lucrare se face totdeauna împreună, niciodată separat sau independent. Orice încercare de a exacerba o latură în dauna celeilalte, indiferent de motiv, este un eşec. În acest sens, avea deplină dreptate părintele Patric Ranson să afirme că "marea iubire este de a spune adevărul".

Înseşi textele biblice citate la început, cercetate în contextul lor, pun în evidenţă intercondiţionarea absolută pe care Hristos o face între adevăr şi iubire. Dacă acceptăm prietenia ca manifestare supremă a relaţiei de iubire, vom vedea că Hristos dă expresie acesteia numai după ce o leagă de transmiterea integrală a adevărului: "...toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi

le-am făcut cunoscute" (Ioan 15, 15). Iar Apostolul Ioan înainte de a spune, soborniceşte, întregii Biserici că "Dumnezeu este iubire", o sfătuieşte să nu dea "crezare oricărui duh, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume" (I Ioan 4, 1).

Datorită acestei strânse însoţiri cu iubirea, cunoaşterea adevărului, în Ortodoxie, nu este numai/sau în primul rând de ordin intelectual. Cunoaşterea adevărului implică trăirea lui în lumina Adevărului. De aceea, în mod paradoxal, o fiinţă umilă şi neşcolită poate şti în ceea ce priveşte Adevărul mai mult decât una "tobă de carte". În creştinism, ignoranţa este un păcat, dar cunoaşterea trebuie raportată la Adevăr şi Iubire. A păstra un echilibru între adevăr şi iubire nu este un lucru uşor, dar cel puţin în acest sens trebuie făcute eforturile.

Biserica Ortodoxă are această singură pretenţie, pe care i-o arată şi numele, de a fi păstrat integral adevărul de credinţă, aşa cum ne-a fost el predat de Iisus Hristos, cum a fost expus în Sfânta Scriptură şi adâncit în cunoaştere prin Sfânta Tradiţie. Poate şi alte credinţe (sau religii care-şi au, adesea, fără îndoială, valoarea lor sapienţială şi morală) vor fi având aceeaşi pretenţie, de deţinătoare ale adevărului integral, şi este normal să o aibă, dacă sunt revendicate ca atare. În această ordine, pentru credinciosul trăitor, religia sa este unica posibilă în mod logic, el căutând drumul drept şi cel mai potrivit de a ajunge la Dumnezeu şi de a fi în comuniune cu El, de a-L cunoaşte, pe cât cu putinţă, şi de a nu rătăci. Teoriile asupra necesităţii pluralismului religiilor sau a egalei lor valabilităţi nu pot aparţine decât unei gândiri atee sau, în cel mai bun caz, preistorice, care se situează în afara oricăreia dintre ele. Pentru un credincios nu există mai multe adevăruri posibile, iar noi, cei care ne bucurăm de deplinătatea Revelaţiei, ştim cu certitudine care sunt Calea şi Adevărul. Şi mai ştim că Adevărul este Unul şi că nu are alternative. După cum ştim că Dumnezeu nu este, nici nu poate fi, Dumnezeu fiind, capricios şi deci nu este posibil ca El să se reveleze diferiţilor subiecţi în diferite chipuri, adesea total contradictorii, trimiţând în direcţii spirituale şi mistice opuse.

Credinţa nu poate fi redusă la un cod moral, cum se face cel mai adesea astăzi cu "îngăduinţă", nici nu poate fi asimilată unui sistem filosofic, care rămâne totdeauna parţial. Ea nu poate fi nici redusă la o tradiţie fatidică sau la o apartenenţă echivalentă altora (cum ar fi aceea la o naţie) - astfel ar deveni simplu folclor. Chiar dacă începe, adesea, fără a fi rezultatul unei opţiuni, credinţa trebuie să-ţi devină astfel, în final, prin cunoaştere. Ar trebui să fii nebun să crezi că adevărul aparţine altei credinţe (sau cel puţin că aceea are "mai mult" adevăr) - e vorba de adevărul referitor la fiinţa supremă, la Dumnezeu - şi să stărui să rămâi, pe motive sentimentale, într-o credinţă care te înşală, fie şi în parte.

Ceea ce ne lipseşte adesea sunt voinţa şi disponibilitatea de a vedea şi de a ne însuşi Revelaţia, de a beneficia de ea, de a ne alătura eforturilor Modelului divin, de a ne pune în lucrare capacitatea receptoare şi înţelegătoare pentru a ne integra Adevărului şi Iubirii.