Adevărata cunoaştere

Dacă vrem să ne apropiem de Dumnezeu, trebuie să ne educăm mintea cu mare grijă. În mod obişnuit, presupunem, cu destulă îngâmfare de altfel, că avem din plin dreapta judecată, fie că am fost înzestraţi cu ea natural, fie că am dobândit-o prin eforturi proprii. Un mod de a limita delirul sinelui, care se crede atotştiutor, este dat de viaţa socială, în care suntem angrenaţi cu toţii. Părerile noastre intră în dialog, în cooperare sau conflict cu ale altor oameni, asemeni nouă, dar totuşi diferiţi, astfel că la contactul cu altceva, diferit de noi înşine, suntem nevoiţi să ne mai temperăm avântul propriilor opinii. Numai că astfel ajungem să le ajustăm şi să le pliem mai degrabă după părerile celorlalţi, decât după însăşi adevărul lucrurilor.

Ne acordăm nouă înşine, fiecare în parte, premisa bunului simţ şi a capacităţii de judecare dreaptă a lucrurilor şi a faptelor lumii. Suntem convinşi, fără a ne supune vreunui test concludent, că posedăm integral capacitatea de a judeca bine. Nu vedem cât de des judecăţile noastre sunt mânate de propriile patimi, de urile, de iubirile, de poftele noastre. De obicei, nu avem un bun contact cu lucrurile. Ne luăm preferinţele, poftele, prejudecăţile drept adevăruri intrinseci, iar mintea fiecăruia judecă prin prisma acestor afecte, considerând fapt obiectiv ceea ce nu este, adesea, decât părere personală.

Dincolo de nenumăratele cazuri concrete în care modul cum înţelegem şi ne raportăm la lume e determinat, fără ca noi să ne dăm seama, de patimile noastre, starea generică a omului este influenţată de faptul că este o fiinţă căzută, că, aşa cum este acum, nu se găseşte în deplinătatea facultăţilor sale.

Psihologia modernă, psihanaliza mai ales, vine să distrugă concepţia clasică şi iluministă că omul e o fiinţă raţională şi că se conduce numai după raţiune. În ciuda acestor descoperiri, încrederea obişnuită a omului autonom, suficient sieşi, în propria gândire sau cel mult, în gândirea celor mai de seamă dintre noi (aşa-numiţii lideri de opinie) rămâne aproape neştirbită. Rari sunt gânditorii care, programatic, să îi propună omului mai multă modestie în avansarea încrederii în propriile gânduri.

În faţa acestor lucruri ale lumii căzute, creştinul, dacă nu se lasă sedus de părerile lumii (ceea ce se întâmplă, din păcate, destul de des) nu are decât să îşi recunoască nevolnicia dată de păcat. În faţa orgoliului îngâmfat, care crede că se exprimă pe sine cu pregnanţă când, de fapt, doar dă glas propriilor patimi, credinciosul îşi caută, smerit, refugiu la Dumnezeu. Căci cea mai bună cale de a nu te lăsa înşelat nu este scormonirea obstinată a lucrurilor prin intermediul raţiunii, după metodele pe care logica umană ni le pune la dispoziţie, ci rugăciunea curată, în care Îi cerem lui Dumnezeu să ne lumineze sufletul şi mintea. Desigur, nu va găsi nimeni în tratatele moderne de gnoseologie referinţe la rugăciune ca metodă de a pregăti omul pentru primirea cunoaşterii adevărate. Totuşi, credinciosul ştie că, în formarea şi instruirea noastră pentru curăţirea şi luminarea minţii, cea mai importantă din toate faptele sale este calea rugăciunii. Pe scurt spus, cu rugăciunea ajungem la Sfântul Duh, care-Şi revarsă peste noi dumnezeiasca Lui lumină.

Astfel, fără să ajungem să simţim mari revelaţii, ne putem lăsa pătrunşi de Duhul care ne va arăta nouă toate. Rugăciunea nu este destinată să ne ofere cunoştinţe concrete în cele ce avem de cunoscut, cunoştinţe care, eventual, să înlocuiască cercetarea noastră. Ci ea este menită să ne apropie de Dumnezeu şi să ne izbăvească de patimile care ne întunecă privirea cea dreaptă. Iar această apropiere şi această despovărare ne vor deschide ochii cunoştinţei pentru a putea vedea cu dreptate lucrurile lumii, atât ale celei de aici, cât şi, mai ales, ale celei duhovniceşti. „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.“ (Ioan 8, 32).