Adevărata viaţă este de a nu ne supune la nimic omenesc

Deci, iubitule, nu lăsa ca trupul să vieze acum, ca astfel să vieze atunci, fă să moară aici, ca să nu moară acolo niciodată. Dacă va rămâne aici vieţuind, nu va vieţui, iar de va muri, atunci va trăi. Aceasta se petrece şi cu învierea cea de obşte, căci mai întâi trebuie a muri trupul şi a se îngropa, şi după aceea a se face nemuritor. Aceasta se petrece şi în baia renaşterii (Botezul), fiindcă mai întâi trupul se răstigneşte, apoi se îngroapă şi, după aceea, învie. Aceasta s-a petrecut şi cu trupul Domnului, fiindcă şi El a fost răstignit, îngropat şi apoi a înviat. Aceasta să facem şi noi, omorând fiecare trupul său necontenit, în fapte. Eu nu spun de fiinţa trupului, să nu fie una ca aceasta, ci vorbesc de aplecările spre fapte rele. Aceasta este adevărată viaţă, ba mai bine zis aceasta este singura viaţă, de a nu se supune cineva la nimic omenesc, şi nici de a sluji plăcerilor. Cel ce se supune singur plăcerilor nici nu poate a mai vieţui pe urmă liniştit din cauza nemulţumirii ce izvorăşte din ele, din cauza fricii, a primejdiilor şi a nenumăratelor patimi. Dacă se gândeşte la moarte şi o aşteaptă ca fiecare muritor, el a murit deja de frică mai înainte de moarte. Dacă ar bănui vreo boală, vreo batjocură, vreo sărăcie sau şi altceva din cele neaşteptate, el este prăpădit deja şi demoralizat cu totul. Dar ce ar putea fi mai ticălos ca o astfel de viaţă?

Nu tot aşa însă se petrec lucrurile cu cel ce vieţuieşte în Duhul, căci el este mai presus şi de frică, şi de supărare, şi de primejdii, şi de orice schimbare, şi nu numai că nu suferă nimic, ci mai mult încă, căci, chiar căzând pe capul lui astfel de nenorociri, el le dispreţuieşte. Şi cum va fi aceasta? Dacă Duhul locuieşte pururea în noi. El n-a spus ca să locuiască pe un timp scurt în noi, ci necontenit. De aceea n-a zis „Duhul ce a locuit“, ci „Cel ce locuieşte“, arătând prin aceasta rămânerea lui veşnic în noi. Prin urmare, cel ce vieţuieşte, acesta mai cu seamă este mort pentru viaţa de aici. De aceea şi zice Apostolul: „Iar Duhul viaţă pentru dreptate“. Şi pentru a lămuri mai bine cele vorbite, să punem la mijloc doi oameni, din care unul să fie predat desfrânării, plăcerilor, iar celălalt, mort faţă de asemenea patimi, şi să vedem care din doi trăieşte în adevăratul înţeles al cuvântului. Dintre aceştia doi, unul este foarte bogat şi renumit, hrănind la masa sa mulţi părăsiţi şi linguşitori, petrecându-şi toată ziua în aceasta, veselindu-se şi desfătându-se, pe când celălalt, trăind în sărăcie şi în post, în înfrânare şi înţelepciune, de abia spre seară împărtăşindu-se din hrana trebuitoare, sau dacă voieşti, rămâne nemâncat două şi trei zile; ei bine, care dintre aceşti doi vi se pare că vieţuieşte cu adevărat?

Ştiu bine că mulţi dintre voi cred că acela care se agită veşnic să îşi astâmpere poftele, care se dezmiardă şi îşi împrăştie ale sale, pe când noi vom crede că acela trăieşte care se bucură de toate în cumpătare. Deci, fiindcă este luptă şi ceartă, şi nu putem să ne înţelegem, să intrăm în casele amândurora şi mai cu seamă chiar atunci când crezi că bogatul trăieşte, adică chiar în timpul dezmierdărilor lui; şi după ce am intrat, să vedem cu ce îşi ocupă timpul fiecare dintre ei, fiindcă numai din fapte se poate vedea şi cel ce trăieşte, şi cel ce este mort. Aşadar, pe unul îl vom găsi cu cartea în mână, în rugăciuni şi post, sau în cele necesare, priveghind, fiind treaz şi vorbind cu Dumnezeu, pe când pe celălalt îl vom găsi cufundat în beţie şi-l vom vedea într-o stare care cu nimic nu se deosebeşte de a unui mort. Şi de am sta acolo chiar până seara, am putea vedea cum moartea lui se întinde tot mai mult, fiindcă moartea din cursul zilei este succedată de moartea din timpul nopţii, adică de somn, pe când pe celălalt îl vom găsi treaz şi priveghind chiar şi în timpul nopţii.

Aşadar, pe care dintre aceştia doi îl vom considera că trăieşte? Pe cel ce stă fără simţire chiar în timpul zilei şi expus râsului general, sau pe cel ce lucrează şi vorbeşte cu Dumnezeu? De acela dacă te apropii şi-i spui ceva chiar necesar, el nu aude pe nimeni vorbindu-i, după cum nu aude nici mortul, pe când de acesta de ai voi să te apropii, fie ziua, fie noaptea, îl vei vedea mai mult înger decât om şi îl vei auzi filosofând despre cele cereşti. Ai văzut că acesta trăieşte mai presus de toţi cei vii, iar acela este mai ticălos decât cei morţi? Chiar de ar crede el că face ceva atunci, totuşi, de vei lua seama bine, te vei convinge că el vede lucrurile pe dos, adică face cu totul contrar de ceea ce trebuie să facă, asemănându-se celor nebuni, ba încă vădindu-se şi mai mişel decât nebunii. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani)