Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Adevărul în „alegeri“...
Ca oricare alt cetăţean al acestei ţări asist, cel puţin întrebător, la spectacolul mediatico-politic jucat de actori neprofesionişti, încercându-mă sentimente dintre cele mai contradictorii. Poate că cel mai potrivit ar fi să nu mă intereseze, mai ales că cei ce susţin jocul nedrept dovedesc cu prisosinţă că nicicum nu le pasă de mine (cel mai impersonal cuvânt folosit în campania electorală fiind cel de populaţie, adică mulţime anonimă). Nepăsarea nu poate fi o soluţie cum, de altfel, nici atitudinea nu mai pare a fi. Totuşi, trebuie să „aleg“ şi, de data aceasta, am ales Adevărul, nu cel reclamat la alegerile încă nefinalizate, ci Adevărul fără reclamă, Prietenul celor care trăiesc înspre taină.
Orice campanie electorală, ca de altfel orice discurs politic, ca să fie credibilă, este absolut necesr să fie cosmetizată în cele mai colorate nuanţe de adevăr. Cu această ocazie sunt scoase din raft cele mai eficiente metode ale retoricii antice şi inventate cele mai recente scheme ale sofisticii ultra-postcontemporane, toate în scopul de a susţine cât mai credibil „gol-goluţul“ Adevăr (una dintre condiţiile minciunii este tocmai abilitatea de a o face credibilă). În consecinţă, se consumă o cantitate uriaşă de energie pentru a propti şi a întări adevărul. Efortul pare a nu fi în zadar, de vreme ce, din punct de vedere al logicii verosimilităţii, orice discurs politic pare adevărat, în acest fel explicându-se marea bulversare cotidiană ce a împărţit România în două (roşu şi portocaliu). Însă, în „logica“ Adevărului-adevărat, efortul celor ce se erijează în apărători ai Adevărului este din faşă sortit eşecului, în perspectivă eshatologică şi, în funcţie de „sorţi“, chiar şi în cea temporală (cine nu câştigă azi, pierde mâine!). Şi atunci, cum să alegi între adevăr şi adevăr? Bineînţeles că întrebarea e retorică. Să nu ne înşelăm, în asemenea date, interogaţia răspuns nu are! Aceasta o ştim, o vedem şi o trăim din plin zi de zi. În acest caz, e necesar să schimbăm paradigma. În faţa Adevărului nu ne aşezăm prin întrebare, ci prin tainică apropiere. Răspunsul Adevărului vine în noi înaintea întrebării. Prin El Însuşi, Adevărul nu are nevoie de apărători, nici de proptele, nici de reclamă, nici de susţinere. El Se apără singur, Se propagă tainic, Se susţine în tăcere, pentru că Se trăieşte ca prezenţă. Adevărului nu-I folosesc schemele logicii umane pentru a fi crezut şi nici metodologia retorică pentru a fi împărtăşit. Nu pentru că e verosimil e crezut Adevărul, ci tocmai pentru că e incredibil. Puterea Lui stă în smerenie, calitatea Lui e tainică, dinamismul Lui e simplitatea, prezenţa Lui e gingaşă şi neostentativă. Unica Lui pretenţie, pentru a Se face văzut şi simţit este dorul şi chemarea de a fi în El. Adevărul nu se întemeiază pe alegerea noastră, ci doar pe chemarea sinceră. El este prezent înainte de a fi dorit, e înţeles înainte de a fi exprimat, e trăit încă înainte de a fi noi conştienţi de El, pentru că „ El ne-a iubit cel dintâi“ (In. 4,, 19). Strigătul nostru după El este de fapt începutul întâlnirii negrăite cu El, împărtăşire într-un urcuş continuu căreia îi este îndestulătoare tainica prezenţă, întreţinută printr-un colocviu interior fără sfârşit. De aceea, o să „aleg“ în continuare între proiecte şi propuneri, între onestitate şi demagogie, între „dreapta“ şi „stânga“ - unul împotriva altuia - dar, Adevărul mi-L voi păstra Prieten. E singurul ce mă poate vindeca de iluziile „alegerilor“.