Adevărul iubirii este iubirea adevărului

Tot mai multe anchete sociologice din întreaga Europă arată clar că guvernele ţărilor europene, în încercarea disperată de a demonstra toleranţa, bunul simţ, civilitatea esenţială şi diversitatea valorilor, au discriminat vădit şi uneori ireversibil comunităţile majoritare de creştini din ţările respective. Creştinismul, din valoarea supremă a umanităţii chemate la îndumnezeire, a devenit o religie ascunsă, tolerată pe alocuri, înfierată în fiecare zi de cerberii euro-corectitudinii politice.

Criza valorilor creştine în Europa nu a venit ca un tsumani peste bătrânul continent, ci a fost infuzată şi programată sistemic în societate, educaţie, justiţie, morală, religie chiar.

Îmi amintesc de faptul că am avut o discuţie aprinsă cu un profesor de teologie olandez, care în ideea sa fixă de toleranţă maximă, spunea că este greşit să spui că Hristos este Dumnezeu, lezând demnitatea musulmanilor, budiştilor ş.a. Eroarea lui supremă de judecată era că el confunda acceptarea diversităţii cu mărturisirea adevărului. Suntem chemaţi de Hristos să iubim pe toţi oamenii, fără deosebire de naţie, religie sau clasă socială, dar înaintea lor trebuie să mărturisim până la moarte adevărul, anume că Dumnezeu S-a arătat în trup, a murit şi a înviat cu trupul pentru noi, S-a înălţat la ceruri şi rămâne în Biserică pentru veşnicie. Orice menajament de la acest crez al adevărului mântuitor înseamnă lipsă de iubire pentru cei care nu cred.

Tot ceea ce spui te defineşte şi este adevărat sau fals. Tertium non datur. Adevărul este Izvorul vieţii, este o Persoană, nu o sumă de idei, El întocmeşte lumea, o fundamentează pe iubire şi o îndreaptă spre nemurire - "Că la Tine este Izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină". A afirma că totul este valabil pentru a nu afecta pe cei ce greşesc este o prolegomena la eroarea veşnică, adică la iad.

Ironia vine din faptul că religia creştină se diluează, clamând respectul pentru diversitate, pe când alte religii îşi radicalizează mesajul, recurgând la prozelitism, violenţă şi chiar crimă.

În 2002, mă aflam la o bursă de doctorat în Marea Britanie, la College of the Resurrection, Mirfield. Am reuşit, cu bunăvoinţa profesorilor mei, să ajung să fac Paştile la o comunitate ortodoxă rusă din Nottingham. Am găsit acolo atâta pace, bucurie sinceră, ospitalitate orientală şi credinţă. O suferinţă însă prea adâncă pentru a fi exprimată verbal se afla pe chipurile creştinilor dintr-o mică biserică de zid, care s-au adunat să vestească Învierea lui Hristos din morţi. Nu înţelegeam ce putea fi, poate dorul de ţară, poate durerea înstrăinării. La miezul nopţii, cei treizeci de ortodocşi au ieşit afară, cu lumânări în mâini, pentru a asculta Evanghelia din care izvorăşte viaţa şi a cânta "Hristos a înviat!". După câteva momente, am auzit de la o sută de metri nişte urlete îngrozitoare, răguşite, ale unor bărbaţi beţi, ce aruncau cu bolovani din caldarâm către noi. Într-o clipă, turma mică de creştini ortodocşi s-a refugiat în spatele bisericuţei. M-am simţit ca acei creştini din perioada persecuţiilor, care şopteau cu spaimă: "Hristos a înviat!", ştiind că îşi vor vărsa sângele pentru Hristos, mai devreme sau mai târziu.

Creştinismul trebuie să devină religia mucenicilor care mergeau la moarte cântând lui Hristos, religia negustorilor de peşte din Constantinopol care discutau aprins despre termenul "omousios", religia oamenilor care iubesc adevărul cu preţul vieţii şi mărturisesc pe Dumnezeu dincolo de orice tendinţă moralistă a acestei lumi.