Adevărul se descoperă prin credinţă

Apostolul Toma intră în istorie ca un martor analitic al Învierii Domnului. A dorit să vadă, aşa cum şi ceilalţi Apostoli Îl văzuseră pe Mântuitorul Înviat. Nu a cerut nimic extraordinar. Cu exemplul Apostolului Toma în mână manifestăm tendinţa de a spune că dacă şi nouă ni s-ar fi arătat Hristos am crede mai uşor. Pozăm în "Toma necredincioşii", deşi Apostolului nu i-a lipsit credinţa. Mai auzim şi replica: "Dacă nici el nu a crezut, ce să zic de mine?!" Da, Toma a avut îndoieli care trebuie înţelese în contextul acelor vremuri. Dar îndoielnicul Apostol nu se opreşte la ezitări, ci rămâne un căutător al Adevărului. Nu a stat acasă lăsându-se cucerit de gândul că dacă Hristos a înviat i se va arăta şi lui. A căutat şi a găsit. Dar dacă suntem atât de ataşaţi de Apostolul Toma, de ce nu îl considerăm un martor credibil? Dacă el s-a convins, de ce nu-i dăm credit? De ce nu-l considerăm un trimis al îndoielii noastre? Dacă legăm neîncrederea lui de necredinţa noastră, de ce nu legăm şi mărturisirea lui de credinţa noastră?

Continuăm argumentarea propriei neputinţe. Parcă ar fi altceva dacă am beneficia de privilegiul de a-L vedea pe Hristos Domnul în faţa noastră. Ne-am mândri cu o credinţă care dă titlurile breaking news-urilor. De ce doar politicul şi mondenul să deschidă jurnale? De ce nu face şi Dumnezeu câte un act spectaculos? Atunci şi eu, creştinul, aş bate în geam ateului şi i-aş arăta prima pagină din ziar. Am închide gura celor care neagă existenţa lui Dumnezeu. Prin parcuri, pieţe şi în intersecţii nu se va mai discuta despre criză sau fotbal, ci despre ultimele minuni în materie de credinţă. Aşa îşi imaginează viaţa creştină cei care cer minuni. Vor cu orice preţ să transforme taina credinţei într-un sport extrem. Adrenalina şi circul ne-ar garnisi convingerea în existenţa lui Dumnezeu. Nu ne-am mai argumenta viaţa creştină pe Scriptură şi pe Tradiţia Bisericii, ci pe fluxul vreunei agenţii de presă, savuroasă în detalii.

Dar Dumnezeu nu este păpuşa pe care să o scoatem în piaţă atunci când viaţa noastră întâlneşte monotonia. Cei care cer spectacol nu se vor mulţumi cu o reprezentaţie. Cei care cer minuni la comandă riscă să-L transforme pe Dumnezeu în instalatorul de serviciu. Vechiul Testament ne relatează drumul israeliţilor din robia Egiptului către Ţara Sfântă. De câte ori au fost în lipsuri, Dumnezeu le-a oferit, prin intervenţii minunate, hrana de fiecare zi. Cu toate acestea au uitat uşor ajutorul divin şi, în scurt timp, s-au închinat la idoli. Tabloul biblic s-ar repeta şi cu necredincioşii care cer minuni astăzi. Uitarea este scrisă în legile omeneşti. Dar nu şi în cele duhovniceşti!

Drumul de la necredinţă la credinţă nu poate fi urmărit din peluza unui stadion. El este profund sufletesc şi tainic. Mai târziu devii mărturisitorul propriei convertiri. Dar în momentele de găsire sau redescoperire a credinţei nu cauţi nici obiectivul vreunei camere de filmat şi nici o portavoce prin care să acoperi larma unei pieţe.