Adio, Adrian Păunescu!

Moartea lui Adrian Păunescu a produs reacţii care acoperă într-un fel tot spectrul sensibilităţii umane: de la penibile bateri pe burtă şi până la expectoraţii scabroase în prime time. Ce-i drept, în astfel de situaţii, apelul la echilibru şi "obiectivitate" este la fel de absurd ca şi propunerile de canonizare venite din partea unor oameni care nu-s prea duşi la biserică. Aşa cum se întâmplă de obicei la români, confuzia domină atmosfera, iar panica naşte anomalii.

În acest caz, la câteva zile bune de la înmormântarea poetului, trebuie spuse clar şi răspicat câteva lucruri, chiar dacă oamenii par să aibă deja părerile formate şi chiar dacă, din diplomaţie, unii şi-au plecat capul înaintea cortegiului funerar deşi, poate, memoria le trăgea fruntea în sus.

A fost Adrian Păunescu adept şi portavoce a Partidului Comunist? Da, a fost. În repetate rânduri, chiar după Revoluţie, a făcut cu cinism apologia ceauşismului, forţând sofistic argumentul clasic al "pâinii de pe masa oricârui român" şi ascunzând simultan crimele sub preş, camuflând în mod pervers cadavrele în debaraua ticsită cu ulei, zahăr şi făină.

Pe de altă parte, argumentul conform căruia Păunescu era un om bun pentru că era un poet bun sau un om cu sensibilităţi culturale evidente e fals. Folosesc o exagerare pentru a sublinia un aspect important - cultura sau talentul nu ne fac implicit buni din punct de vedere moral: geniul ori fineţea culturală nu i-au împiedicat pe intelectualii germani să-şi dea acordul concentrării evreilor în lagăre şi holocaustului. Şi cu asta voi trece la a doua întrebare.

Dacă a publicat multe cărţi, dacă putea versifica în orice situaţie şi cu orice ocazie, dacă producea versuri despre orice nu rezultă cu necesitate că era un mare poet şi nici măcar că era poet. Culmea e că citatele din ultimul timp, împrăştiate prin gazete şi gazetuţe, îi fac un mare deserviciu poetului şi, simultan, oferă o imagine cât se poate de clară a gusturilor îndoielnice ale jurnaliştilor lipsiţi de sensibilitate şi pălmaşi ai platitudinii.

Dacă ţii condica Muzei, aşa cum făcea Adrian Păunescu, nu înseamnă decât că discernământul liric îţi joacă feste, şi nu că "ai poezia în sânge, că respiri poezie". Inspiraţia nu înseamnă branşarea la izvoarele harului pentru eternitate; ea e intermitentă, vine şi pleacă, e circumstanţială, discreţionară, "suflă unde voieşte", pentru a mă exprima biblic. Ţine de onestitatea poetului, de briciul lui fără milă, să taie, să ajusteze, să cenzureze, să arunce la gunoi, de foarte multe ori să prefere tăcerea vorbăriei în versuri pentru a nu semăna confuzie, în virtutea autorităţii sale, în rândul cititorilor. Adrian Păunescu a ales să nu facă asta. A dat la tipar totul, aruncând în eter, la grămadă, atât poeziile valoroase, cât şi producţiile în versuri lipsite de poezie.

E adevărat, "Poezia nu trebuie nimic!", spunea Leonid Dimov, agresând, până şi aici, în chip poetic, limba română. Dar dacă poezia nu e constrânsă de nimic, pentru că nu e altceva decât chipul de cuvinte al inimii, totuşi asta nu înseamnă că oricare două cuvinte compun o poezie. Nu ştiu dacă Adrian Păunescu ştia sau nu asta. Cert este că a ales să ignore acest aspect esenţial al bunului gust poetic. Şi făcând aşa, şi-a minţit cititorii.

E o vreme când trebuie să ştii să pui punct, când trebuie să te opreşti, când trebuie să pui hotar tendinţei naturale de a vorbi, pentru a nu arunca în derizoriu, prin limbuţie, ceea ce ai cu adevărat de spus. Este exact ca în fabula cu ciobanul care striga după ajutor în sat, minţind că venise lupul la oi. O dată a mers, a doua oară, la fel. A treia oară, când lupul chiar a venit, nu s-a mai deranjat nimeni.