Aducerea aminte

Înainte de a ne întreba ce este memoria şi mai ales cât ne este ea de utilă, nu doar în viaţa de zi cu zi, ci îndeosebi în cunoaştere, în cunoaşterea care ne este cea mai solidă bază a credinţei în cele superlative, în cele sfinte, să ne oprim o clipă gândul la fenomenul uitării. Cât de imens utilă ne este aceasta din urmă! Pentru că, dacă nu ar fi uitarea, am fi pe dată copleşiţi, sufocaţi, scufundaţi complet într-o mare fără margini de informaţii, orbiţi de strălucirea copleşitoare a informaţiilor, auzul ne-ar fi ucis pe loc de potopul de noi şi noi date care s-ar revărsa peste alcătuirea noastră, distrugându-ne. Poate că am muri de îndată dacă Creatorul nu ne-ar fi înzestrat cu salvatoarea uitare. Desigur că am în vedere o uitare selectivă, bine cumpănită, continuu însoţită de perechea ei din veşnicie: aducerea aminte.

Tocmai în raportul acesta dintre memorie şi lipsa ei, teribila amnezie, îşi are baza fiinţa care suntem. Cât, din ceea ce ne alcătuieşte, salvează aducerea aminte şi de câte lucruri inutile supravieţuirii noastre ne scuteşte, ne eliberează amnezia! Dar dacă aceasta are un rol mai degrabă negativ tocmai prin faptul că provoacă o absenţă intermitentă, discontinuă, a celor care ne-ar putea otrăvi conştiinţa, în schimb, memoria este înzestrată cu rostul ziditor, întemeindu-ne fiinţa. Şi nu este vorba doar de faptul că trebuie să ţinem minte toate cele de strictă necesitate, cele ale traiului de zi cu zi, fără de care viaţa noastră nici nu ar putea să existe, numerele apoi, literele, cuvintele toate, ale limbii materne şi adesea şi ale altor idiomuri lingvistice, la o adică întreaga cultură a toposului în care vieţuim. Toate acestea sunt dintre cele pe care le-am deprins în familie, în şcoală, de la societatea în care trăim. Dar mai sunt şi altele, încă şi mai importante, unele din memoria noastră sunt acolo dintotdeauna, în alcătuirea fundamentală a aducerii aminte, adică ele ne-au precedat cu mult înainte ca noi să existăm. Este însăşi reţeaua care ne susţine, scheletul genomului care suntem, formula noastră biologică, ireductibilă. Ca să înţelegem mai bine la ce mă refer, voi aminti că poetul nostru pretinde că i-a spus iubitei sale oftând: „Căci te iubeam cu ochi păgâni / Şi plini de suferinţi, / Ce mi-i lăsară din bătrâni / Părinţii din părinţi.“ Dragostea lui, aşadar, aşa cum s-a observat, nu este doar una simplă, individuală, ci în ea se concentrează tensiunea afectivă a unei întregi genealogii. El iubeşte nu doar în numele său, ci şi în numele celor care l-au precedat prin timp, părinţii din părinţi - cum se şi exprimă. În sufletul său este depozitată memorialistic erotica unui întreg lanţ uman. Deşi nu întotdeauna suntem conştienţi că prin noi se exprimă adesea strămoşii şi că ceea ce credem şi ceea ce facem are astfel greutatea unui lung şir uman, cu suferinţele şi cu bucuriile pe care le-au trăit prin veac cei care îl alcătuiesc, totuşi aceasta este realitatea din adânc.

Însă dincolo de toate aceste caracteristici, omeneşti, prea omeneşti, ale memoriei noastre, există în temeiul ei, subteran în chiar ceea ce o susţine, însăşi credinţa. Fără aceasta am putea fi şi numai ca piatra, ce îşi ţine minte doar formula chimică a alcătuirii sale, ori ca planta ce îşi poartă prin veac seminţia prin care se propagă nesfârşit, sau ca fiara care îşi ştie dresajul la care a fost supusă de asperităţile vieţii în sălbăticie. Dar noi oamenii, faţă de toate acestea, noi avem ceva în plus în intelectul cu care am fost înzestraţi dintru început, fiindcă îl avem în locul cel mai tainic al alcătuirii noastre pe Cel Veşnic, sau poate avem de fapt nu pe Acela chiar, ci doar conştiinţa existenţei lui, avem adică Revelaţia despre sfinţenia lumii noastre. Iar această cunoaştere a credinţei din noi este partea cea mai nobilă a fiinţei care suntem. De la ea şi numai prin ea se dezvoltă şi creşte sentimentul că suntem în adevăr fii ai Tatălui din cer. Pentru că noi oamenii ţinem minte că Dumnezeu există, ne aducem mereu aminte că suntem legaţi fiinţial, ontologic, de Cel Veşnic. Nucleul absolut al memoriei noastre este conştiinţa faptului că Dumnezeu există. Acest adevăr e un stâlp absolut în chiar rădăcina a ceea ce suntem. Şi nici nu ştim cu adevărat cât de fundamentală ne este această credinţă, prezentă în conştiinţa omului şi atunci când acesta nu conştientizează respectiva prezenţă. Şi încă aceasta nu este totul, pentru că atestarea prin memorie a credinţei este caracteristică nu doar pentru noi, cei care credem şi mărturisim, ci şi pentru cei care blasfemiază credinţa pretinzând că sunt atei. Tot astfel cum în chiar cuvântul ateu este îndată după a privativ prezent cuvântul Dumnezeu, tot aşa cel care sfidează lumea pretinzând că se situează în afara credinţei trebuie să găsească mai întâi în memoria sa informaţia despre Dumnezeu. Diavolul însuşi şi cei care i se închină lui, chiar şi aceştia există numai în măsura în care mai întâi şi mai presus de toate există Cel Veşnic. Fiindcă nu poţi nega că ceva există decât după ce în prealabil ai luat cunoştinţă despre acela. Existenţa răului în lume se certifică numai prin raportare la binele absolut. Memoria noastră, prin funcţia ei supremă, atestă că Dumnezeu există! Prin cine ştie ce boală a minţii putem ajunge să fim complet amnezici, dar chiar şi atunci ne aflăm în îmbrăţişarea veşniciei.