Aducerea aminte, îndemn de la Apostoli

Ultimele clipe ale suferinței din lumea aceasta, Arhiepiscopul emerit al românilor din Europa Centrală şi Meridională, Adrian Hriţcu, le-a trecut cu demnitate într-o modestă chilie din casa monahală a Mănăstirii Bunei Vestiri de la Pogleţ, comuna Corbasca, județul Bacău. Pogleţul devenise, treptat, locul cel mai îndrăgit pentru ierarhul slujitor la Paris şi în toată Europa, care se bucurase de frumoasele privelişti ale lumii.

După o grea suferinţă, purtată cu multă răbdare şi smerenie, s-a mutat către Domnul în ziua de 23 februarie 2013, la vârsta de 87 de ani şi o zi. Aşadar, se împlinesc şapte ani de la trecerea sa în Împărăția cerurilor.

Testamentul Arhiepiscopului Adrian, redactat mai întâi la Paris şi refăcut apoi la Pogleţ, hotăra să fie îngropat în cimitirul acestei mănăstioare, în smerenie, alături de fostul său coleg de studii şi duhovnic în anii din urmă, ieromonahul cu viaţă sfântă Calistrat Ifrim.

Obişnuit cu saloanele şi frumuseţile Parisului, unde a trăit 30 de ani, călătorind şi întâlnind diferiţi oameni, Arhiepiscopul a redevenit trăitor la Pogleţ, amintindu-şi mereu de răsplata şi netrecătoarele bucurii făgăduite celor care împlinesc cuvintele Domnului.

La fiecare revenire în ţară, drumul Arhiepiscopului Adrian ducea întotdeauna spre Schitul Icoana al Mănăstirii Neamţ, ctitorit de părintele Vasian, naşul şi duhovnicul său, iar după moartea acestuia ­(† 1988), la mormântul aflat în spaţiul paraclisului de vară, ridicat cu mari sacrificii în anii ‘70 ai veacului al-XX-lea.

Ultima dată l-am întâlnit în ziua celei de-a 87-a aniversări. Lupta din răsputeri, între viaţă şi moarte, avea dureri insuportabile şi aştepta, asemenea unui prunc, atenta îngrijire şi purtare de grijă a mărinimoasei stareţe Luciana Afloarei şi a surorii ei, monahia Teodora, ale căror afecţiune şi dăruire m-au copleşit şi uimit. La patul celui suferind am încercat, fără să reuşesc, un dialog şi rememoram, într-o clipită, anii şi zilele când întâlnisem un vlădică impunător, rămas luptător în urma încercărilor prin care trecuse.

Înainte de plecare, după acea neuitată întâlnire, am intrat din nou în chilia Arhiepiscopului Adrian. M-am bucurat mult că a deschis ochii şi a privit spre mine. I-am sărutat dreapta, spunându-i câteva cuvinte, şi m-am retras, presimţind că avusesem ultima întâlnire din lumea aceasta. Chilia era plină de flori, cu toate că Arhiepiscopul nu s-a mai putut bucura de ele, iar o pace adâncă domnea în modesta chinovie, locul ultimului său popas.

Se apropia vremea când urma să primească, după nemincinoasă făgăduinţă, cunună din flori neveştejite. Am plecat de la Pogleţ cu multă încredere şi linişte sufletească. N-au trecut 24 de ore şi aflam, prin repetate sms-uri şi telefoane, că suferinţa şi pribegia Arhiepiscopului Adrian Hriţcu se încheiaseră. Plecase către locaşurile cele veşnice, el, ţăranul din Ştiubieni, şcolit pe băncile Teologiei, tuns în monahism la Neamţ, mănăstirea mănăstirilor din Moldova, şi învestit apoi cu marele şi dumnezeiescul har al arhieriei.

Îmi aduc aminte mereu cum l-am văzut întâia oară slujind la Biserica Sfinţilor Mucenici Zenovie şi Zenovia de la Ţarna-Mare, Fălticeni, la sfârşitul anilor ‘70, când a săvârşit şi o hirotonie întru preot, lucru mare şi mai rar întâlnit în vremea aceea. L-am admirat slujind şi la hramul Ispasului al Mănăstirii Neamţ, şi la Suceava, de Sânziene.

Mare dar al slujirii a avut Arhiepiscopul Adrian! Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi, precum şi celelalte sfinte rostiri arhiereşti erau desprinse, parcă, dintr-o prea frumoasă uvertură şi solemnitate. Rar mi-a fost dat să aud o asemenea voce caldă, cu unduiri şi inflexiuni coborâte, parcă, din înaltul cerului.

Arhiepiscopul Adrian a avut faţă de Catedrala Mitropolitană din Iaşi cuvinte frumoase, pline de afecţiune şi amintiri multe, inedite. Asemenea şi despre Mănăstirea Neamţ. În centrul discuţiilor cu cei apropiaţi se afla Patriarhul Iustin Moisescu, descris ca fiind un munte de bunătate, dar şi smeriţii călugări de la Neamţ, foşti profesori sau slujitori importanţi ai Bisericii. În şirul acestora se aflau protosinghelul Vasian Iosub, Arhiepiscopul Eftimie Luca de la Roman, arhimandritul Ioanichie Grădinaru (fost Mare Eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Iaşi), arhimandriţii Benedict Ghiuş şi Sofian Boghiu, dar şi fraţi de mănăstire, cum ar fi protosinghelul Petroniu Tănase, pentru a aminti doar câţiva dintre cei adeseori pomeniţi.

S-a străduit să-şi facă datoria unde a fost rânduit, cu mult devotament, având conştiinţa slujirii Bisericii străbune şi a neamului său, în vremuri deosebit de grele, cu cenzuri, privaţiuni şi umilinţe. În anul 1980 a fost trimis la Paris ca Episcop-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române din Europa Centrală şi Occidentală, devenit apoi episcop titular şi arhiepiscop. S-a retras din această demnitate în anul 1992. A rămas la Paris, într-o modestă locuință şi revenea în ţară, în fiecare an, câteva luni.

Acestea sunt doar frânturi din noianul de amintiri. Aducerea aminte este un sfat apostolic. Avem datoria să privim spre ceilalţi, să observăm faptele bune şi să-L slăvim pe Tatăl Cel din ceruri. ­Aduceţi-vă aminte... (Evrei 13, 7)