Aducerea la templu

Învățătorul, dascălul, în concepția de vizionar și de om al jertfei întru binele semenilor a lui Spiru Haret, era în lumea satului mai ales o prezență iconică. El și preotul. Sătenii nu se închinau când le vedeau chipurile, dar aveau sentimentul că în fața lor se află modele, cele în stare a-i inspira și călăuzi înspre lucrarea cea roditoare, îndrumători dăruiți ai copiilor lor pe căile ce puteau duce la emancipare și întemeiere ca oameni adevărați, cu frică de Dumnezeu, adică cu respectul preceptelor morale, cu iubire de vatra cea mică, satul, și cu dragoste de cea mare, țara. Și ca să se întâmple asta, acești ziditori de destine insuflau cultul muncii, aspirația de autodepășire și cre­dința nestrămutată în însemnătatea cinstei, ce devenea emblemă a ființei prin păstrarea cu sfințenie a literei și spiritului pravilei.

Dascălilor, acești apostoli ai lumii rurale în viziunea haretiană, le datorăm așezarea satului românesc, a obștilor în rosturile lor în acele vremuri, precum și norocul ca nație de a fi avut în acest univers un inepuizabil parcă rezervor de mari valori, de oameni între oameni. Modelul acesta, cu virtuți și podoabe iconice, a fost izgonit din locul său în anii regimului comunist, care voia să impună un altul, cel al activistului atoatefăcător. Tentativa, din fericire, n-a izbutit, dar preoților și învățătorilor nu li s-a mai îngăduit să-și împlinească datoria sacră de luminători potrivit testamentului lăsat de Spiru Haret. Mulți dintre dascăli, la fel ca și preoții, și-au urmat chemarea în pofida potrivniciilor de tot felul. Era de sperat ca după schimbarea de regim din 1989 podul surpat să se reboltească, și să apară din nou acea icoană, nu din colțul casei, ci din cel al sufletului. Dacă preoții au sporit în sate și toate localitățile rurale de azi au parte de păstor, nu același lucru se poate afirma despre dascăl, fie învățător, fie profesor. În această privință s-a produs un fenomen cu niște consecințe de-a dreptul dramatice. Satele s-au depopulat prin emigrație masivă și cădere demografică îngrijorătoare. Au dispărut cu sutele școlile, iar multe din cele existente la sate nu au întotdeauna dascăli vocațio­nali, sau chiar nu există cine să predea copiilor, atâția câți mai sunt prin pierdute unghere de Românie. Dascălul nu se bucură nici azi de prețu­irea pe care o merită, aceea de figu­ră centrală, iconică, a comu­nității.

Însă nici în cazul acesta nu se poate generaliza. Există în cuprinsul românesc și binecuvântate poieni ale miracolelor. Sunt încă, și nu puține, școli cu dascăli eminenți și jertfelnici. Un astfel de exemplu ni-l oferă comuna Râșca din fostul județ Baia, cu capitala la Fălticeni, azi județul Suceava. Ai bucuria să descoperi aici, alături de alți educatori de elită, o profesoară care întrunește acele atribute ce o înscriu în regnul cărturăriei, Mihaela Grădinariu, titulara Catedrei de limba și literatura română, doctor în litere, poetă remarcabilă, critic și istoric literar de probitate, absolventă de Teologie, cu o pregătire plastică și cu o fructuoasă manifestare ca iconar. Toate aceste calități ar fi îndreptățit-o să aspire la o carieră universitară. Ea a ales să-și plinească rostul în lumea satului, în așezarea sa natală, la Râșca. Optând pentru această rânduire a traseului profesional, între biserica din Jahalia, unde slujește soțul ei, iar ea cântă la strană, și școala unde oficiază ca la Altar, Mihaela Grădinariu a înțeles să se implice cu toate energiile sale în existența comunității, să-și onoreze cât mai înalt posibil misia didactică și să se transforme într-un ferment al vieții spirituale a satului și, ca sfetnic al consătenilor ei, să-i atragă în activități culturale menite a conserva și duce mai departe tradițiile cele bogate ale toposului. E sufletul unui cor bărbătesc, „Flori de măr”, promotor al muzicii auten­tice în țară și peste hotare. Acest mod de a-și gândi menirea i-a atras respectul și afecțiunea oamenilor așezării. Blazarea nu o caracterizează, dimpotrivă, o definește entuziasmul.

Cu acest entuziasm de substan­ță, Mihaela Grădinariu, deși nu traversează cea mai bună perioadă de stare fizică, a pus la cale în vara ce tocmai a trecut, la sfârșit de august, o Şcoală de vară. Ca să o făptuiască, i-a chemat alături pe câțiva colegi din Râșca și Fălticeni: pr. prof. Stelian Grădinariu, paroh în satul Jahalia, prof. Otilia Grădinariu de la Colegiul Național „Nicu Gane” din Fălticeni, prof. Ionela Dumitruț, director al Școlii Gimnaziale Râșca, prof. Diana Rusu și pe mai mulți părinți. A dobândit și sprijinul autorității locale, al primarului Ionuț-Dragomir Andreica. Sub genericul „Copii la Altar” au fost reuniți timp de șase zile la Școala de vară, la biserica din Jahalia, sat component al comunei Râșca, la Casa socială a acesteia, 40 de copii. Se poate spune că aceștia au văzut în acest răstimp fericirea cu ochii. Au mers în pelerinaj la ctitoriile voievodale ale nordului moldav, unii dintre ei ieșind pentru prima oară din satul lor de baștină. Au cunoscut mai bine valorile istorice și religioase ale vetrei natale, unde se află tezaurul voievodalei ctitorii rareșiene a Râșcăi. Această inițiatică călătorie la izvoare s-a numit poetic „Pelerinul năzdrăvan la Poiana lui Ioan”, Cuviosul Ioan de la Râșca. Au deprins puțin din tainele pictării pe sticlă a icoanelor și au pătruns în secretele vechilor îndeletniciri ale înaintașilor din părțile acestea de țară.

Cele șase zile ale bucuriei au fost încununate cu o expoziție a celor meșterite de ei, copiii, și cu un spectacol de cântece și poezii patriotice, ce s-au desfășurat după Sfânta Liturghie, la care au fost părtași. Diplomele primite de par­ticipanți vor reprezenta peste timp un prețios testimoniu al unui timp mirabil, cel al aducerii parcă la templu ca în vremuri biblice. Dascălii au săvârșit o misiune sacră. I-au purtat pe copii pe cărările sfințeniei. Am avut dovada vie că sămânța aruncată în pământul românesc de Spiru Haret mai dă colț și răsare viguroasă când se găsesc oameni vrednici să o grijească.