Aduceri aminte despre sărbătorile de la Văratec

Pe 15 august, de Sânta Mărie Mare, cum se spune în popor sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, la Mănăstirea Văratec, la biserica mare, e hram. Veacul al 18-lea este timpul ridicării temeliilor primului așezământ, ctitoria măicuțelor din jurul stareței Olimpiada, vegheate de duhovnicul Iosif, trecuți amândoi între timp în rândul sfinților. Călugărițele s-au statornicit aici cu binecuvântarea starețului Paisie de la Neamț. Au presărat atunci în poienile mai sorite, anume numite Văratec, sămânța monahismului și au ales drept patron al bisericii pe Maica Domnului, cinstind-o și pomenind-o prin hramul Adormirii. Era un prinos adus Mariei că le învrednicise să întemeieze, aidoma voievozilor și boierilor, mănăstire, și să deschidă pagină nouă în viețuirea monastică. Maicile din jurul Olimpiadei, asemenea celor de la Agapia, fără să părăsească cu totul singură­tățile pust­niciei, au situat trăirea monahală într-o nouă matrice. Au temeinicit cu vrednicia și smerenia lor satul monahal, adică au dat naștere unui concept, căruia mănăstiri ca Văratecul ori Agapia i-au conferit strălucită expresie. Maicile Văratecului continuă traiul aproape țărănesc, domestic, în căsuțe pito­rești, horite aidoma ochilor de fagure împrejurul reginei, a bisericii și arhondaricului. Rosturile mona­hicești nu s-au schim­bat defel în chipul acesta, dimpotrivă, a avut loc o îmbogățire a trăirii mănăs­ti­rești și o legare mai puternică cu existența comunității.

De veacuri, mai bine de două, maicile, mii de atunci; peste patru sute trăind astăzi în lăuntrul satului mănăstiresc, formând una dintre cele mai mari obști din toată Ortodoxia, slăvesc prin hramul de la 15 august pe Maica Domnului, cea care le-a inspirat în fapta ctitoricească pe precursoarele lor, cu Olimpiada în frunte. E o fervoare ce pune stăpânire pe toată suflarea chinoviei. Biserica cea mare, trup de chivot din argint, primește mantia luminoasă a curăției și înnoirii. Arhondaricul, horire de colier multicolor, e sclipăt de flori și fulger de soare. Fiecare casă și căsuță capătă lucire nouă de grăunte diamantin. Mâinile meștere și neobosite nu scapă nimic din vedere. E un fel de ghilire de pânzet într-o apă limpede, cristalină, dintr-un jucăuș pârâu de munte. Bucate alese se pregătesc migălos și cu har. Și, ca toate să aibă duh, lucrarea se însoțește de rugăciunea inimii, ce-și urmează neabătut cursul, potrivit datinii străbune.

Văratecul este același ostrov al Ortodoxiei de peste două secole, cum îl definea în monografia mănăstirii una dintre vrednicele starețe, stavrofora Nazaria Niță. Sintagma i-a plăcut, i-a mers la inimă Patriarhului Teoctist, care i-a luminat, la rându-i, tâlcurile în prefața acestei cărți, apărute la două sute de ani de existență a mănăstirii, în 1986. Ostrov al rugii, al liniștii și strădaniilor creatoare. Ceea ce face din Văratec un loc al timpurilor de demult și, în egală măsură, al celor de astăzi. Hramul de 15 august nu-i decât una dintre înfățișările acestei eternități ca stare de spirit.

De hram slujba se înveșmânta cu odăjdiile cele străluminătoare. Altarul era plin de preoți, monahi ori de mir, arhimandriți și nu rareori vlădici, chiar mitropoliți, cum a fost în 1986, la două sute de ani de la întemeierea mănăstirii, când la Văratec a poposit Mitropolitul Teoctist, care, cu felul său inconfundabil de a fi, a așezat sigiliu de blândețe, bunătate și înțelepciune liturghisirii. Nu lipseau niciodată, ca o ceată îngerească, diaconii, din rândul cărora se desprindea cu înfățișarea sa de pustnic părintele Ioan Ivan, diaconul paradigmatic, glăsuind să răsune codrii. Și predicatorii se numărau de fiecare dată dintre cei iscusiți. Când era poftit, ca trăitor la Văratec, unde ședea în Palatul Vlădicii Ciopron, arhimandritul Bartolomeu Anania cuvânta. Acolo l-am auzit grăind credincioșilor. Îi știam verbul cel de mare meșter, cu puterea multă a zugrăvirii a ceea ce a fost cândva ca ființând în acel moment, din lectura cu repetiție a cărții, ce mi-a stat multă vreme pe noptieră, „Rotonda plopilor aprinși”. Era un retor născut, dar care-și șlefuise darul acesta întru desăvârșire. În țesătura discursului său omiletic se regăseau reflecții de gânditor teologic din cei mai profunzi, virtuozitatea de a scoate din verb înțelesuri și splendori în incantații când rapsodice, când de simfonie beethoveniană, și priceperea rară de a ajunge să atingă strunele din viorile sufletești ale ascultătorilor. O altă fațetă a retorismului sclipitor, ce avea să-mi fie revelată la agapele de hram, a fost cea a rostirii fără de pereche a doamnei Zoe Dumitrescu-Bușulenga, în preajma căreia mă aflam, de când fusese invitată să stea vara la Văratec, în casa maicii Benedicta, de Valeria Sadoveanu cu reședința de vară mai demult în chinovie. Discursul baroc al acestei ilustre figuri a intelighenției noastre părea sculp­tat, dar materia unei opere a tridimensionalului se învăpăia de trăire, fermecând pe ascultători, numai ochi, urechi și simțire. După o astfel de zi de hram, cucerit de omul cel încuvântat, arhimandritul Bartolomeu Anania, am simțit nevoia unei grăiri față la față. Mi-a deschis ușa de la Palat și astfel s-a înnodat o legătură între un învățat și un ucenic ascultător. O spune negru pe alb chiar magistrul în cărțile lui de amintiri și mai ales în jurnale. A fost una din bucuriile de care am avut parte în șederile mele la Văratec. Le-am descris, pe cât mi-a fost cu putință, în însemnări-ofrandă întru recunoștință pentru acest rar privilegiu.