Ai Domnului suntem

În epoca noastră domneşte o nemaiîntâlnită incoerenţă a viziunii asupra sensului vieţii. Într-o societate în care ştiinţa şi tehnologia au atins praguri maxime, trăim totuşi cu toţii numeroase eşecuri şi deziluzii. Nu ne îndreptăm busola vieţuirii spre Cel ce a făcut toate, ci ne căutăm bucuria, succesul şi orice tip de reuşită doar înlăuntrul hotarelor lumii acesteia. Societatea multiofertantă care aşază în faţa contemporanului grăbit mulţime de produse, diverse posibilităţi de înnoire şi îmbunătăţire a traiului zilnic suferă totuşi într-un ritm galopant o continuă fărâmiţare şi separare.

Fiecare om trăieşte această experienţă negativă a fărâmiţării şi deznădejdii în propria sa viaţă şi în relaţiile sociale cu ceilalţi. Nu găseşte nicăieri echilibru şi este încercat şi epuizat continuu de frica instabilităţii, a nesiguranţei şi, cel mai greu de purtat, de frica morţii. Moartea a devenit obiect de studiu al medicilor, al psihologilor, al juriştilor, dar a început să dispară ca realitate reală şi apropiată a fiecăruia dintre noi. Vrem să uităm de moarte, refuzăm orice cugetare la ultimul ceas al vieţii, sperând că hotarele existenţei din lumea aceasta sunt cât mai îndepărtate. Toate acestea se întâmplă până la înfricoşare.

Ne încearcă mai întâi frica de propria noastră boală, de propria noastră suferinţă şi chiar de propria noastră posibilă moarte, iar în alte cazuri nu putem depăşi durerea despărţirii de cei dragi ai noştri. În faţa realităţilor tragice ale vieţii pe care nu le-am luat niciodată în calcul, mulţi cădem pradă disperării pentru că ne credem stăpânii propriei noastre vieţi.

În această duminică a XX-a după Rusalii avem înainte minunea învierii din morţi a tânărului din Nain, unicul fiu şi sprijin al unei văduve. Această primă înviere săvârşită de Mântuitorul arată nemăsurata milă dumnezeiască faţă de suferinţa fizică şi sufletească a fiecărui om, dar mai ales ni-L descoperă pe Hristos ca stăpân al vieţii şi al morţii.

Moartea unui tânăr sau a unei persoane nu foarte în vârstă ne întristează mereu, ne întristează chiar până la revoltă. Toţi vrem să înţelegem de ce ni se întâmplă chiar nouă aceste lucruri, iar singura soluţie a rezolvării pe care o întrevedem de cele mai multe ori este fuga de aceste realităţi cu care nu suntem obişnuiţi. Vorbim despre moarte la modul anonim şi abstract, refuzând exprimarea la persoana I. De ce totuşi astăzi, când speranţa de viaţă a crescut foarte mult, moartea este un tabu? Poate pentru că ne guvernează zi de zi egoismul şi neputinţa de a înţelege că nu suntem ai noştri, ci ai Domnului şi pentru că nu ne putem gândi la moarte ca la o "pe-trecere" a vieţuirii noastre în Împărăţia cerurilor.

Prohodirea unui mort riscă astăzi să devină tot mai mult o simplă ceremonie socială, iar dacă moşii şi strămoşii noştri şi-i îngropau pe cei dragi în jurul lăcaşului de cult, arătând comuniunea de viaţă şi nădejde în Înviere a celor vii şi a celor adormiţi, astăzi cimitirele au fost scoase la marginea cetăţilor urbane, devenind chiar obiective economice în care dacă nu plăteşti, nu intri.

Toate aceste frici nesăbuite şi nenorociri din viaţa noastră apar pentru că, atunci când îi merge bine, omul uită că este al Domnului, uită de suferinţa din jurul lui, uită de toate.