„Ai Domnului suntem“

În noaptea de miercuri spre joi, 13/14 februarie, s-a mutat la Domnul, după o lungă şi cruntă suferinţă, rasofora Marina Roşca de la Mănăstirea „Sfântul Mare Mucenic Pantelimon“ din Lacu Sărat, Brăila. Abia împlinise 25 de ani la finele anului trecut şi era o studentă eminentă la Medicină, urmându-şi visul de a sluji oamenilor, deopotrivă prin ru-găciune şi tratament. Am  cunoscut-o la finele anilor ’90, la mănăstirea din codrii Buciumenilor, unde, copil fiind, mă bucuram în vacanţe de frumuseţea lucrurilor simple. Greu încercată încă din primii ani de viaţă, avea un dor după cele sfinte. A intrat pe poarta Mănăstirii Buciumeni din nordul judeţului Galaţi în 1995, pe când avea doar 7 ani. Dincolo de chipul angelic de copil frumos ce mi s-a întipărit şi dăinuie, una dintre primele amintiri este că o ascultam cântând. Avea, de mică, o neputinţă logopedică minoră, dar în cântare glăsuia perfect. Soarta i-a fost uneori potrivnică, dar ştie Bunul Dumnezeu din cartea vieţii cele prin care a trecut, nu suntem noi în măsură să le amintim. A avut alături însă, la ceas de bucurie şi la vreme de încercare, pe cea care „în lume“ i-a fost mătuşă, iar în mănăstire soră. Maica Iustina a fost lângă ea până în cel din urmă ceas, la spitalul bucureştean Colţea, care de câteva luni îi devenise casă.

După viaţa monahală, pe care a îmbrăţişat-o cu drag, medicina a avut loc de cinste în sufletul rasoforei Marina. Şi a cunoscut-o atât ca studentă, prin prisma celei care tratează, cât mai ales ca pacientă, că nu de puţine ori s-a văzut ţintuită într-un pat de spital. Facultatea de Medicină a început-o la Timişoara, unde dăruirea şi râvna pentru studiu au aşezat-o în fruntea colegilor de generaţie. Orele de rugăciune se îmbinau armonios cu cele de lectură şi laborator, dar şi cu voluntariat de gărzi la Spitalul de Urgenţă şi, mai ales, la SMURD. Nici în oraşul de pe Bega n-a fost ocolită de problemele de sănătate, pătimind la un moment dat un şoc anafilactic provocat de o eroare la o transfuzie. Cu ajutorul lui Dumnezeu, a trecut peste această încercare şi şi-a continuat studiile. În anul IV de studii a venit în Bucureşti, prin transfer la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“, pentru a fi mai aproape de chinovia de la Lacu Sărat. În prezent, era în anul V la Facultatea de Medicină şi dorea să se specializeze în cardiologie. Gândesc că ar fi nedrept să spun că nu şi-a împlinit visul, acela de a deveni medic, doar pentru că nu a mai apucat să depună jurământul lui Hipocrate. Prin felul cum s-a dăruit acestei misiuni, prin studiu şi prin sprijinul adus oamenilor în nenumăratele nopţi şi zile de gardă, n-a fost doar un medic oarecare, ci unul de seamă. „Sacră şi curată şi-a păstrat arta şi şi-a condus viaţa“, în rasa monahală neagră împodobită cu halatul alb de medic. 

Suferinţa ei din ultimele luni, pe un pat din Spitalul Colţea, este o pildă pentru noi toţi. O „mână de om“, ţintuită de un soi de leucemie în faţa căreia medicii, cu toată dăruirea, s-au dovedit neputincioşi, nu şi-a pierdut nici o clipă credinţa, nădejdea şi dragostea. Credinţa că viaţa sa este în mâinile Domnului, nădejdea că, atât timp cât există tratament, trebuie să lupte şi dragostea pentru cei din jur, care, nu puţini, i-au fost alături. Era împăcată cu sine şi cu oamenii. O septicemie (ce diagnostic crunt pentru secolul XXI, când credem că evoluăm, dar ne apropiem tot mai mult de Turnul Babel!) i-a afectat în mod fatal plămânii. A suferit, a îndurat şi s-a rugat. Ştim că Dumnezeu dă fiecăruia o cruce de purtat pe potriva puterilor sale. Puternică trebuie să mai fi fost, de vreme ce a putut duce atâtea. Acum Dumnezeu i-a ridicat povara, chemând-o la El. Pe Hristos L-a urmat în timpul vieţii, lepădând lumea, şi la El a ajuns acum. I-am aprins o lumânare şi-am rostit o rugăciune, împăcat cu gândul că Marina rasofora este tămăduită de orice neputinţă şi am câştigat o bună rugătoare înaintea Tronului ceresc. Viaţa sa, trupească vremelnică şi sufletească veşnică, este după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem“.