Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Alegerea lui Harap Alb
Probabil că nu aţi uitat episodul din Harap Alb, acela când eroul este supus de Roş Împărat încercării finale pentru a o cuceri pe năzuroasa sa fată. După ce adusese salatele din grădina ursului, diamantul dintre coarnele cerbului, după ce separase boabele sănătoase de cele stricate dintr-o tonă de mei şi reuşise cu ajutorul lui Păsărilă s-o găsească pe fată care se ascunsese tocmai în spatele Lunii, este adus în faţa celei mai grele probe. Aparent, este cea mai uşoară, în realitate, cea mai dificilă.
Despre ce este vorba? Eroul are sarcina să deosebească între adevărata fată a lui Roş Împărat şi un duplicat al acesteia. Cu alte cuvinte, Harap Alb trebuie să discearnă între viaţă şi moarte. Miza deci este enormă. La prima vedere lucrurile stau simplu. De fapt, nu e deloc aşa deoarece abilitatea diavolului şi, evident, a morţii de-a imita nu are limite. Când e vorba de imitaţie, de falsificare, chiar pastişare, cei însărcinaţi cu asemenea atribuţii se dovedesc neîntrecuţi. Măiestria lor este perfectă. Pe aceasta se şi bazează Roş Împărat când îl pune pe Harap Alb în faţa ultimei încercări, convins că nu va ieşi victorios şi în felul acesta va scăpa de el. Dar aşa cum cere canonul basmelor, eroul triumfă. Cum? Cu ajutorul albinei. Aceasta o înţeapă pe fata vie care nu are încotro şi ţipă. Iată aşadar criteriul principal prin care diferenţiem între ce este viu şi ce este mort: durerea. Doar viul poate să aibă reacţii, să tresară, să ţipe. Nu frumuseţea, nu masca, nu carcasa oferă dovezi pentru a face deosebirea dintre viaţă şi moarte. Dimpotrivă, acestea ne pot înşela. De multe ori în viaţă, puşi în faţa unei alegeri importante de care viitorul nostru depinde, din nefericire ne lăsăm ghidaţi de repere înşelătoare. Căutăm frumuseţea, uitând că nu aşa ceva trebuie să alegem, ci viaţa. Frumuseţea poate fi moartă, viaţa este întotdeauna frumoasă. Dar drumul nu duce de la frumuseţe la viaţă - la capătul lui putem întâlni moartea -, ci invers, de la viaţă la frumuseţe. Pornim din interior, dinspre flacăra adevărată conţinută de un suflet viu, spre carcasa pe care aceasta o luminează şi în felul acesta o înfrumuseţează. Dacă pornim din exterior, dinspre masca ireproşabilă, la capătul drumului putem găsi moartea a cărei răceală ne paralizează şi îngheţăm alături de acela pe care speram să-l iubim. Doar cel viu ţipă, sângerează, trăieşte. Pe chipul celui mort alunecă pomezile şi fardurile, dar acestea împodobesc fără să emoţioneze. Iubirea ca şi viaţa înseamnă emoţie, trecerea din registrul indiferenţei în cel al participării. De aceea icoanele sunt de multe ori mai vii decât oamenii. În basm, Harap Alb nu a ales numai viaţa, ci şi adevărul. A ales Calea, adică L-a ales pe Dumnezeu.
.jpg)
