Alexandr Men și mărturia creștină

„Înrudirea trupească, pentru un evreu creștin, cu profeții, cu Maica Domnului și cu Mântuitorul Însuși este o mare cinste și semnul unei duble responsa­bilități, atât ca membru al Bisericii cât și ca membru al poporului ales.” În felul acesta își definea identitatea preotul Alexandr Men, rus de origine iudaică, încreștinat în vremea năprasnicei urgii anticreștine din URSS‑ul în care ateismul militant devenise religie oficială. După ce, cu o atenție deosebită, reușise să scape teafăr de sub toate valurile de prigoană pe care le‑a suferit alături de turma păstoriților săi, a fost asasinat în zorii zilei de 9 septembrie 1990, când în Rusia începuse să se degajeze atmosfera infestată de conglomeratul ideologic sovietic. Părintele Alexandr, la capătul unei vieți epuizate în efortul de a media întâlnirea oamenilor cu Dumnezeu, pășește în Împărăția Cerurilor din pricina unei lovituri de secure primită în ceafă, pe când se îndrepta spre biserică pentru a sluji, ca în fiecare dimineață, Liturghia. După cum cred că era de așteptat, asasinul a rămas cunoscut doar lui Dumnezeu.

Yves Hamant scrie: „Toporul era folosit de țăranii ruși pentru a lupta împotriva invadatorilor străini, a dușmanilor. Este simbolul tradițional al condamnării populare și al pedepsirii trădătorilor. De asemenea, toporul a fost utilizat împotriva evreilor în pogromuri.”¹ Iar părintele era un evreu care fără să își nege sângele iubea ortodoxia și pe sfinții ruși, la fel ca și cultura în care se integrase. Iar în acest punct paralela cu N. Steinhardt, monahul Nicolae de la Rohia, evreul convertit la ortodoxie și românitate, devine inevitabilă.

Părintele Alexandr Men a cunoscut ortodoxia rusă în clandestinitate. A fost botezat în anul nașterii sale, 1935, după convertirea mamei sale.

Înzestrat cu o minte aprigă, studiază asiduu și pasionat, începând foarte devreme să scrie. Nu poate studia teologie de la început, dar chemarea a fost puternică. În 1960 a fost hirotonit preot la o parohie ce se găsea la 50 de kilometri de Moscova, începând aici misiunea căreia i s‑a dedicat total până la finalul vieții. Măsura implicării sale poate fi judecată ținând seama de răspunsul pe care l‑a dat ierarhului său, în 1990, când, datorită schimbării atmosferei generale, preoților le era permisă candidatura la alegerile parlamentare, iar episcopul îl întreabă de ce nu participă la alegeri, ținând seama de imensa popularitate pe care o câștigase: „Preasfinția Voastră, când am putea avea timp să facem politică? Astăzi putem vesti zi și noapte cuvântul Domnului, iar eu m‑am dăruit total aceste munci.”

Se epuizează între grija pentru parohieni, ucenici și scris, pentru că o carte este „ca o săgeată slobozită dintr‑un arc. Câtă vreme tu te odihnești, ea lucrează pentru tine.” Și cuvântul părintelui a lucrat din belșug, chiar dacă nu a apucat să vadă editată vreuna din carțile sale în Rusia, toate fiind publicate în Occident și apoi introduse în Rusia. A apucat doar doi ani de dezgheț cultural și religios, din 1988 și până la moartea sa, timp de care a profitat din plin pentru a vesti Evanghelia. În intervalul acesta a susținut mai mult de două sute de conferințe publice, între care câteva cicluri dedicate Bibliei, istoriei Bisericii, marilor gânditori religioși ruși și comentariilor la Crez.

Însă, probabil, sinteza cea mai elocventă a înțelegerii lui Alexandr Men asupra creș­ti­nis­mului sunt chiar cuvintele cu care acesta și‑a încheiat ultima conferință susținută în seara dinaintea asasinării: „În creștinism lumea este sfințită, răul, întunericul și păcatul sunt biruite. Aceasta însă este biruința lui Dumnezeu. Biruință care a început în noaptea Învierii și care va continua atâta vreme cât va dăinui lumea.”

1. Yves Hamant, Alexandre Men, un témoin pour la Russie de ce temps, Ed. Mame, Paris 1993. Toate citatele din și despre Alexandr Men, din cadrul acestui text, provin din lucrarea menționată.