Alpiniştii Duhului Sfânt

Trăim într-o societate concurenţială. Mai mult decât în alte vremuri, lumea se conduce după clasamente şi sondaje şi se reaşază, periodic, în funcţie de acestea. Conflictele militare sunt înlocuite, din fericire, de alte forme de confruntare, prin care oamenii intră în competiţie unii cu alţii. Căutarea eficienţei noilor tehnologii, acumulările financiare şi informaţionale din economia globală, victoriile în întreceri planetare aduc mereu alţi actori în prim-planul vieţii sociale. Filosofia concurenţei se manifestă pe arii vaste în spaţiul cultural-artistic, în sport şi chiar în plan religios. Reţeta succesului se schimbă adesea, dar poziţiile fruntaşe asigură întotdeauna mulţumirea, bunăstarea şi avantajele întâietăţii. Umanul însuşi se redefineşte în raport cu această mentalitate a succesului cu orice preţ.

În fond, libertatea persoanei depinde de locul pe care se situează în această reţea complicată de winners şi loosers, de învingători şi învinşi, chiar dacă peste timp s-a depăşit vechea relaţie dintre stăpâni şi sclavi. Sisteme diferite se confruntă şi se înfruntă, se izolează sau se asimilează sincretic. Oamenii se asociază sau se dezbină după alte criterii decât odinioară, când familia şi apartenenţa religioasă erau prioritare. Atomizările şi regrupările conjuncturale se fac şi se refac în concordanţă cu mutaţiile politice, socio-economice sau culturale din societatea globală. Modele vin şi trec cu rapiditate. Chiar celebrităţile de azi sunt relative, pentru că cele mai multe se construiesc pe decăderea celebrităţilor de ieri.

În acest univers heracleitic, religiei îi revine rolul de a păstra în conştiinţa umană un sistem absolut de referinţă, dincolo de relativismele de-o zi: raportarea noastră la Dumnezeu, în lumina credinţei. Comunitatea Bisericii cultivă peste veacuri prospeţimea tainei din cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute“ (Evrei 11, 1). Credinţa este experimentată la modul maximal de sfinţi, ca o certitudine existenţială mai sigură decât orice ştiinţă şi orice cunoaştere umană. Credinţa este trăită intelectualist sau emoţional, cu intensităţi şi accente specifice fiecărei persoane şi comunităţi ecleziale de pe pământ. Dar, în fiecare generaţie, există oameni în inimile cărora raţiunea luminată devine „credinţă lucrătoare prin iubire“ (Galateni 5, 6).

I-am admirat întotdeauna pe oamenii care iubesc înălţimile, chiar dacă a cuceri Everestul poate părea, pentru lumea de astăzi, o victorie gratuită. Cu atât mai mult am îndrăgit pe oamenii duhovniceşti, cei care pun în paranteză toate ale lumii şi urmează calea despătimirii şi a întâlnirii cu Dumnezeu în lumină. Nici performanţele financiare, nici investiţia în imaginea proprie nu mai înseamnă ceva pentru cel atins de aripa veşniciei. Alpinistul credinţei trăieşte cu adevărat libertatea ca stare de comuniune între imanent şi transcendent, între creat şi necreat, între clipă şi eternitate. Când vine între oameni, el nu mai intră în concurenţă cu ceilalţi. El dăruieşte bucurie şi iubire, iar virtuţile sale nu umilesc pe oameni, ci mai degrabă îi arată aşa cum sunt, în oglinda veşniciei. Biruindu-se pe sine însuşi, întru lumina cea de sus, el a primit povara de a fi în lume alpinist al Duhului Sfânt şi darul de a deschide multora calea către adevărata libertate.