Am citit, ne-a plăcut: Rivalii Occidentului

„Prima condamnare la moarte pe motiv (sau sub pretext) de erezie, atestată de izvoare istorice, datează din 1022 (paisprezece persoane arse de vii la Orleans). Până atunci, istoria Occidentului medieval nu cunoscuse (cel puţin după sursele disponibile) nici un proces de acest gen. Cea mai importantă dintre ereziile originare, arianismul, îmbrăţişată mai ales de invadatorii germanici, aproape dispăruse în secolul al VI-lea. Apoi, până în anul 1000, de-a lungul une jumătăţi de mileniu, clericii se mai ceartă uneori şi îşi aruncă anatema, dar totul rămâne la nivel de gâlceavă de parohie. Putem privi această absenţă dintr-o dublă perspectivă. Pe de o parte, imaginarul „deviant“ era probabil mai puţin activ - îi corespunde şi o calmare a milenarismelor în aceeaşi epocă. Pe de altă parte, Biserica însăşi nu fixase încă tezele unei dogme uniforme şi intangibile. Confuzia şi fărâmiţarea din primele secole ale Evului Mediu permiteau o anumită libertate, inclusiv în raporturile cu divinitatea. Autoritatea papală rămânea destul de vagă. Fiecare episcop dispunea în dioceza lui de un spaţiu de manevră teologică, la fel cum, în organizaţia politică şi militară, fiecare senior se bucura de un grad de autonomie. Astfel, în absenţa unei norme categorice, orice credincios risca să fie mai mult sau mai puţin eretic. Or, începând cu cu secolul al XI-lea, şi în mod hotărât în secolele al XII-lea şi al XIII-lea, începe o dublă evoluţie. Vocile discordante se fac auzite din ce în ce mai explicit (am văzut-o deja în legătură cu milenarismele), exprimând necesitatea de a regândi dogma, Biserica şi societatea. Invers, Biserica şi statul vor să precizeze şi să impună regulile lor, pentru a uniformiza peisajul cultural şi politic. De o parte, se cere mai multă libertate, de cealaltă, libertatea e strict limitată. Se făceau primii paşi spre societatea modernă, care presupune atât un pluralism al opiniilor, cât şi un organism unificat. Dar mecanismul democratic care va face posibilă o gestionare mai puţin conflictuală a contradicţiilor nu se născuse încă. Pentru moment - şi pentru multe secole de acum înainte -, o societate din ce în ce mai diversificată avea să întâlnească în cale o autoritate tot mai hotărâtă să restrângă această diversistate.

Ca să-l cităm pe Robert I. Moore, „reformele religioase din secolul al XII-lea, renaşterea sa intelectuală, elaborarea procedurilor dreptului şi ale guvernării“ marchează „trecerea de la o societate segmentară la una de stat“, impunerea unei culturi înalte având rolul „de a defini, uni şi perpetua o elită dominantă în tot spaţiul creştinătăţii latine“. Consecinţă: „ca-ntotdeauna, constituirea unei culturi de nivel înalt a impus eliminarea fără milă a rivalelor ei reale şi potenţiale“.

Ereticii (catari, valdezi etc.) sau cei bănuiţi eretici sunt vânaţi metodic începând cu secolul al XII-lea. De asemenea, condiţia evreilor se degradează rapid. Sunt diabolizaţi cu acuzaţii de crime odioase: ucideri rituale de copii creştini, profanarea azimei de împărtăşanie... Începând cu prima cruciadă, masacrările de evrei se înscriu într-un soi de ritual occidental. Oricum, evreii sunt împinşi la periferia societăţii, adesea spoliaţi de bunuri, înainte ca unele ţări (Anglia, Franţa) să decidă de-a dreptul expulzarea lor. O altă categorie blestemată a devenit cea a leproşilor, bănuiţi - dincolo de teama inspirată de boala lor - de murdărie morală, în particular de practici sexuale vicioase şi chiar de ambiţii de dominare a poporului sănătos (în 1321, un „complot“ al leproşilor, ce pregăteau un soi de „lovitură de stat“, a fost „dejucat“ în sudul Franţei, prin masacrarea „vinovaţilor“). Confuzia era frecventă: ereticii, evreii şi leproşii prezentau trăsături interşanjabile, în calitate de reprezentanţi ai Răului în lume: tare fizice şi morale, comportament satanic, totul mergea laolaltă.

... Spaţiul ortodox rămâne departe de agitaţia continuă şi de afluxul de idei ce caracterizează Occidentul; cultura laică avea să se elibereze greu, şi târziu, de ambianţa religioasă (mai ales că, după căderea Bizanţului, singurul sprijin al creştinilor din Balcani a fost, timp de mai multe secole, Biserica). Trebuie să remarcăm, de asemenea, că eshatologia ortodoxă este mai „binevoitoare“ decât cea a Europei catolice; ea preferă să insiste pe bunătatea divină, în timp ce ameninţarea cu Infernul devine foarte insistentă în Vest, prelungind în lumea cealaltă rolul concret jucat de Biserică în menţinerea ordinii sociale. (Lucian Boia, „Occidentul: o interpretare istorică“, traducere din limba franceză de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, 2007; titlul citatului aparţine redacţiei)