Am citit, ne-a plăcut: Scrisoare către om

„Vreau să te asigur cu multă onestitate, că în această lume ai venit din greşeală. Lumea noastră nu e şi lumea ta, de aceea te afli străin printre noi. Eşti cetăţeanul unui alt pământ; cum de s-a făcut o greşeală atât de mare de-ai descălecat lângă noi?

Aici, unde ţi-ai lăsat rădăcinile să se întindă, vânturile sunt sălbatice şi nu nu ţin seamă de vlăstarii delicaţi; dacă n-ai apucat să devii dur, te înfrâng fără milă. Tu eşti plin de gingăşie, nu eşti, aşadar, din lumea aceasta.

În lumea aceasta, a noastră, gingăşia e un mare defect. Uriaş defect şi de neiertat. E o slăbiciune sau o prostie să fii delicat, trebuie să ai dinţi, să ai unghii şi o inimă de piatră. Cum vei trăi, atunci, printre noi?

Crede-mă, climatul tău este altul. Nu rezişti la duritate iar oamenii, în lumea noastră, sunt duri şi împlătoşaţi.

Te-am văzut la primii paşi printre oameni. Îmi amintesc cât de mult te încredeai în ai tăi, în oamenii din casa părintească. Credeai în ai tăi, în oamenii din casa părintească. Credeai la modul absolut în dragostea şi în afecţiunea lor. Şi, sigur, aveau multă afecţiune pentru tine. Dar afecţiunea lor era dezbrăcată de încredere, căutau să-ţi ţină libertatea sub tutelă. Pretenţia lor nu era nejustificată, nici nici absurdă, era totuşi dură. Chiar dacă era o pretenţie protector-afectuoasă. Se întâmplă atât de rar ca dragostea să respecte libertatea. E un lucru atât de rar ca dragostea să fie însoţită de gingăşie.

Nu vorbesc acum de acele regiuni ale vieţii în care trebuie să lupţi pentru pâine şi pentru întreţinere, acolo unde oamenii se sfâşie în jungla interesului. Vorbesc numai de silinţa ta, atunci când te-a umplut dezamăgirea, acolo unde aşteptai ca gingăşia ta să reziste şi să nu se lase zdrobită.

Te-ai apropiat de oameni a căror datorie şi misiune e aceea de a purta pe buze predica dragostei. Mesajul lor e de o asemenea natură, încât cel puţin în preajma lor ar putea trăi şi gingăşia ta. Dar vezi, datoria, misiunea, a smuls, dragostea din inimă, a adus-o în minte şi pe buze. Orice este datorie şi misiune şi nu o nevoie a inimii e obligat la această condamnare. Datoria i-a făcut pe oameni, care sunt dascăli ai dragostei, inchizitori duri şi inabordabili. Căutau cu mare interes să te câştige pentru predica lor, dar interesul lor era numai şi numai pentru răsplata lucrului şi nu pentru calitatea deosebită a inimii tale. (...)

Tu, ca om, eşti profund sensibil la afecţiune. Eşti însetat să ai lângă tine un om, eşti însetat după apropierea unui om adevărat care va avedea în tine adevărul tău real şi unic. Dar asemenea întâlniri sunt rare, dacă nu chiar necunoscute în lumea noastră, unde avem toţi multe treburi şi unde totdeauna ne grăbim. Nu ne vezi? Alergăm, nu mergem. De unde atunci timp să-l găsim pe omul cel adevărat din noi? (...) Eşti fără patrie, într-un loc pe care-l bat vânturile cele mai sălbatice, cele mai dure. (...) Te sfătuiesc să pleci, altă soluţie nu găsesc. Să pleci, pentru că dacă nu loveşti, se poate - cine ştie - să devii şi tu dur, să înveţi să rezişti ca toţi cei care sunt din lumea aceasta. Şi atunci cine mai poate jeli catastrofa, cine mai poate plânge speranţele noastre, nefericite...“ (Christos Yannaras, „Foamea şi setea“, Editura Anastasia, 2000)