Am citit pentru dumneavoastră: Terorismul soft nu iartă pe nimeni...

„O comunicare a lui Geert Lovink despre evoluţia „culturii internet“ încearcă să configureze o „teorie a blogging-ului“, adică a foarte răspânditei specii de „jurnale online“ interactive, în care sfera privată se intersectează cu cea publică. (Vorbesc deja păsăreşte: blogging, internet, online, interactiv...) Fenomenul e amplu şi insidios. În genere, tot ce pune la dispoziţie dialogul cotidian cu propriul PC deschide spre o experienţă a dependenţei fără precedent. Devii, pe nesimţite, o pagină de web, eşti preluat într-o reţea care te absoarbe, te invadează şi sfârşeşte prin a te locui. Suntem confruntaţi, astfel, cu o formă de terorism blând, discret şi, tocmai de aceea, primejdios. Se intră, fără violenţă, în spaţiul tău intim, se lucrează, în filigran, la declanşarea unei convivialităţi fără limite, anonimă şi superficială. Toţi se adresează, virtualmente, tuturor, cu rezultatul, neaşteptat, că nimeni nu mai comunică cu nimeni. Geert Lovink vorbeşte despre un soi de banalizare cinică a nihilismului. Dialogul cu ceilalţi e, în acelaşi timp, fără rost şi inevitabil. Vrei, nu vrei, eşti „in“. Dar acest „in“ e fără contur, fără o semnificaţie particulară. Ar trebui făcut un inventar al terorismelor soft care ne manipulează, mult mai diverse, mai subtile, mai numeroase, decât terorismul hard, sângeros, a cărui evidenţă emfatică nu mai are nevoie de analiză. Lumea contemporană se apără cu îngrijorare de violenţa radicală a terorismului declarat, dar cedează fără luptă dinaintea unei puzderii de „mici“ terorisme benigne în aparenţă, care însă anticipează - vesel - neantul.

Terorismul soft se deosebeşte de cel radical prin cel puţin trei caracteristici: mai întâi e soft, nu recurge la manevre brutale, nu provoacă dureri, nu induce sentimentul pericolului şi, în consecinţă, nu stimulează instinctul de conservare. Apoi, e un terorism fără ţintă precisă, un terorism care nu implică asedierea concentrică a unui scop. Ai de a face mai curând cu o prezenţă nebuloasă. Nu se urmăreşte ceva anume. Se încurajează, pur şi simplu, o nonşalanţă fără chip, o specie de indiferenţă volubilă, situată dincolo de criterii şi responsabilităţi. În sfârşit, terorismul soft se bazează pe consimţământul fericit al victimei. Suntem vulnerabili în faţa lui, pentru că ne place, pentru că expansiunea lui flască ne flatează comoditatea, ne seduce. Navigaţia pe internet, feluritele specii de chat, plăcerile minore, lectura cotidiană a ziarelor, tabieturile - sunt tot atâtea forme de terorism, cărora le slujim simultan şi ca victime, şi ca agenţi. Un atac Al-Qaeda, oricât de grav, rămâne local, circumscris, limitat la o - fie şi catastrofală - proporţie. Dar asediul zilnic al terorismelor soft are o bătaie planetară şi o eficacitate fără breşă. Nu iartă pe nimeni. De riscurile terorismului major se ocupă, cu mai mult sau mai puţin succes, CIA, FBI, NATO şi tot soiul de alte organizaţii consacrate. De riscurile terorismului soft nu se ocupă nimeni. E o subterană imperceptibilă, ecumenică şi nemiloasă“. (Andrei Pleşu, Dilema Veche, nr.115 - 07 aprilie 2006)