Am învățat oare ceva?

4 martie 1977, ora 21:22. România este lovită de un cutremur de 7,4 grade pe scara Richter. Mișcările spasmodice ale pământului durează incredibil de mult, 56 de secunde, un minut care parcă refuza să se mai termine.

Au murit atunci peste 1.570 de oameni, au fost peste 11.000 de răniți și 35.000 de locuințe au fost distruse. În Capitală s-au prăbușit 33 de clădiri, inclusiv blocuri... Cifrele sunt cele oficiale, de atunci, când puterea nu strălucea la capitolul transparență. Pe de o parte, avea interes să inspire empatie, pentru a primi ajutoare, dar pe de alta, nu era fericită să se mediatizeze prea mult starea clădirilor din România.

Locuiam într-o casă veche și solidă, dar când am ieșit în stradă și am început să aflăm, iar după aceea am plecat prin centrul orașului, pur și simplu nu ne-a venit să credem.

Unda de șoc - de data asta psihică, nu seismică - a trecut însă repede: înainte ca auto­ri­tă­țile să ia primele măsuri, românii s-au organizat rapid, cum au putut, deși nu aveau experiență, nici educație antiseismică, repezindu-se să dea o mână de ajutor atât cât era posibil. Îmi amintesc prea bine cum, curentul electric fiind întrerupt, ca și gazele și apa, mulți bucureșteni și-au adus mașinile aproape de uriașele grămezi de moloz pentru a lumina cu farurile primele tentative de salvare. După o vreme, au fost înlocuite cu proiectoare ale armatei și au început să vină utilajele grele.

Încă din acea noapte, și cu atât mai mult de-a doua zi, am aflat câte personalități se aflau printre victime: A.E. Baconski, Doina Badea, Alexandru Bocăneț, Toma Caragiu, Tudor Dumitrescu, Mihai Gafița, Alexandru Ivasiuc, Eliza Petrăchescu, Veronica Porumbacu... Lor li s-a alăturat peste câteva zile cascadorul Tudor Stavru, care participa voluntar la operațiunile de salvare, cum o făcuse și după inundațiile din 1970...

Iar mai târziu, din cărțile care s-au scris, dar și prin „telefonul fără fir”, am aflat întâmplări uluitoare, și de rău, și de bine: baschetbalistul care în etapa precedentă de campionat aruncase nervos mingea în tribună și a fost suspendat pentru un meci, meci pe care echipa lui l-a jucat în provincie, în vreme ce el a rămas în București, într-un bloc care a căzut...; două perechi părinți- copii, care locuiau în două imobile care aveau să se prăbușească, dar ei au scăpat toți patru, pentru că plecaseră unii spre alții fără să se fi vorbit în prealabil!; scriitorul Iordan Chimet, care a ajuns cu bine acasă după ce trecuse prin trei locuri care aveau să devină scene ale morții...

A trecut aproape o jumătate de secol. Am învățat oare ceva? Din punctul de vedere al construcțiilor, mă bucur și mă grăbesc să spun că da! La scurtă vreme după 1977 s-au schimbat normativele și de-atunci încoace se cons­truiește cu mai multă grijă față de riscurile seismice, chiar dacă România nu este într-o situație atât de îngrijorătoare precum Japonia sau California.

În schimb, suntem total restanți la educația antiseismică. Știm, așa, mai mult din gura târgului decât dintr-o sursă autorizată, că, în caz de cutremur, e bine să ne ascundem sub o masă, preferabil masivă, ori sub tocul unei uși, și eventual mai știm că, orice-ar fi, nu trebuie să fugim pe scările blocului - așa cum din nefericire au făcut atunci Toma Caragiu și Alexandru Bocăneț, scara prăbușindu-se în timp ce locurile pe care stătuseră în casă au rămas întregi...

Japonezii fac simulări frecvente în școli. Măcar una pe an ar trebui să facem și noi!