Ambiția de a fi tu

A-ți păstra propria personalitate în lumea modernă este un pariu riscant, iar riscurile cresc în fiecare zi. Cu cât devoalezi mai mult din eul tău, cu atât pari mai desuet în ochii celor care doresc să își păstreze anonimatul masei. „Oamenii-masă” de care vorbea cu atât patos eseistul spaniol J. Ortega y Gasset au fost întotdeauna „la putere” în ceea ce privește opinia publică, trendul, direcția care trebuie urmată, la nevoie, cu riscul disoluției celor care încă mai îndrăznesc să fie diferiți. În Noul Testament, orice clipă în care Mântuitorul Se apropie de dezvăluirea adevăratei Sale identități este întâmpinată de cei prezenți drept o calamitate de proporții cosmice. De la farisei și cărturari la arhierei și căpetenii, de la oamenii simpli din popor și până la regii care apar fulgurant în versetele Evangheliilor, toți așteaptă ca Hristos să Se proclame ca Mesia doar pentru a-L masacra, nicidecum pentru a-L celebra. Din punctul lor de vedere, un Dumnezeu care nu este după chipul și asemănarea lor nu merită să existe. Oricât i-ar fi iubit Dumnezeu, ei se iubeau pe sine, în chip rău, încă mai cu patos. Poate de aici și versetul enigmatic, care ne redă un cuvânt al lui Dumnezeu adresat omului în Psalmi: „ai cugetat fărădelegea că voi fi asemenea ție” (Psalmi 49, 22). Oamenii au cugetat cu adevărat această mare fărădelege - că Dumnezeu ar putea fi vreodată după chipul și asemănarea lor păcătoasă, pătimașă, animalică.

La fel cugetă și „oamenii-masă” față de cei care au îndrăzneala de a rămâne fideli propriei personalități. În aceste condiții, fiecare dintre cei care și-au trădat eul, luând asupra lor masca lingușelii, a ipocriziei, a minciunii, își văd înșelarea în toți cei care au refuzat să o facă, care au rămas statornici recunoașterii unicității persoanei lor și nu s-au înfricoșat, temându-se de opiniile altora când au luat deciziile proprii de a face ceea ce trebuie. Descriind execuția unui medic care se făcea vinovat în fața societății de o vină imaginară în perioada Evului Mediu, scriitoarea M. Yourcenar scria: „Era pentru ei toți un țap ispășitor, tocmai fiindcă într-o zi, în taină sau chiar fără știrea sa, fiecare dintre ei dorise să iasă din cercul strâmt unde avea să rămână închis până la moarte. Răsculatul ce se ridica împotriva principelui său stârnea la oamenii legii aceeași mânie plină de invidie; rostind răspicat «Nu», el umilea veșnicul lor «Da»” (Marguerite Yourcenar, Piatra filozofală, trad. de Sanda Oprescu, București, Ed. Univers, 1971, p. 267).

În prezent, a fi cât mai uniform și în patimi și în virtuți este noul etalon universal. Să critici ce critică toată lumea, să iubești ce iubește toată lumea sunt noile ordine la care vrei-nu vrei ești aproape silit să te supui. Să zâmbești fals este doar un acompaniament nevinovat al celei mai virtuoase ipocrizii, pentru că, nu-i așa, dacă nu poți fi cine ești, vei fi, „în chip luminat”, cel care nu ești. Ambiția de a fi tu însuți va deveni o iluzie trecută, fadă, care nu promite nimic real. Noua ambiție este aceea de a fi altul, de a duce viața altuia și a altuia la nesfârșit, doar pentru a te face plăcut, doar pentru a simți un strop de împlinire, speranță și veselie.

Un eseist spaniol spunea: „A trăi înseamnă a ne simți fatalmente obligați să ne exercităm libertatea, să decidem ceea ce vom deveni în această lume. Activitatea noastră de decizie nu are nici o clipă de răgaz. Chiar atunci când suntem disperați și ne lăsăm în voia sorții, luăm deci hotărârea de a nu hotărî. Este fals, așadar, când spunem că, în viață, «hotărăsc circumstanțele». Dimpotrivă, circumstanțele reprezintă dilema, mereu nouă, în fața căreia trebuie să hotărâm. Dar cel care decide este doar caracterul nostru” (José Ortega y Gasset, Revolta maselor, trad. de Coman Lupu, Bucu­rești, Ed. Humanitas, ³2007, p. 83). Dar dacă ne-am extirpat capacitatea decizională, dacă am devenit oameni-masă, dacă am subscris în alb la a deveni alții decât cei care suntem, atunci unde mai putem regăsi împlinirea noastră? Unde mai putem simți un adevărat ecou al eului nostru, nu al eului altora? Unde mai putem fi noi înșine în afară de momentele de nebunie, de iraționalitate extremă, de senilizare sau boală terminală? Trebuie să așteptăm ceea ce nu ne dorim niciodată să ni se întâmple pentru a ne regăsi așa cum suntem?

Avem o misiune sfântă față de Dumnezeu. Avem o slujire smerită față de aproapele. Dar față de noi înșine avem o mare datorie, o imensă vocație: să nu ratăm ocazia de a fi noi înșine. Odată ratată, cei care nu-și dau seama de echivocul situației se mulțumesc cu ideea de a fi doar fantoșele altora. Și cum tot mai puțini își doresc să fie cu adevărat, modelele sunt oricum pe cale de dispariție. Poate că ultimul om al acestei planete va fi, din păcate, cel care nu mai are cu cine să semene și, în consecință, se va întreba cu tristețe: eu cine sunt?