Amintire neştearsă (II)

Sutele sau miile de flori se aduc din diferite colţuri ale ţării de la oameni care nutresc sentimente aparte faţă de părintele Arsenie. E un gest rar întâlnit, aproape singular, şi întăreşte convingerea că strădaniile şi jertfelnicia slujitorilor Bisericii nu sunt zadarnice. A mai trecut o vreme şi am întâlnit, prin rânduiala lui Dumnezeu, câteva călugăriţe care mi-au vorbit despre părintele Arsenie cu un respect care m-a uimit. L-au cunoscut îndeaproape, i-au stat alături în vremea când crivăţul sufla ucigător, l-au ascultat şi l-au urmat până la capăt.

Ele vorbeau despre o lungă perioadă de tăcere şi smerenie în care părintele Arsenie a fost „exilat“ timp de 30 de ani, de la Decretul comunist 410/1959 până la eliberarea din cele ale trupului. A lucrat o vreme la Schitul Maicilor din Bucureşti, a pictat iconostasul şi biserica de la Drăgănescu, bucurându-se de binecuvântarea şi ajutorul tacit al patriarhului Justinian. Se zice că, într-o zi, patriarhul l-a chemat şi a discutat cu el pentru a fi numit stareţ la Mănăstirea Cernica.

Cine ştie de ce nu s-a finalizat până la urmă gândul patriarhului!

Cert este că părintele Arsenie s-a retras într-o linişte exemplară, vorbea puţin, călătorea singur pe munte, rugându-se îndelung şi căutând mângâiere şi răsplată numai de la Domnul Cel milostiv şi atoateştiitor. Veneau uneori de departe credincioşi care aşteptau de dimineaţă până seara să-l vadă, măcar pentru o clipă, când trecea spre desişul pădurii, de unde se întorcea odată cu lăsatul întunericului. Înainte de trecerea sa la cele veşnice, n-a mai ieşit o lună de zile din chilia singuratică, privind către înălţimile muntelui, aşa cum toată viaţa s-a gândit la strălucirea Taborului şi la măreţia Eleonului, unde Domnul petrecea ceasurile de rugăciune, în singurătate. La puţin timp după aşezarea trupului său în ţărâna Prislopului, vremurile au îngăduit ca numele lui să fie pomenit printre mărturisitorii unui veac întunecat. Se vorbeşte despre inima sa curată şi forţa cuvântului, despre darul înainte-vederii pe care-l primise de la Dumnezeu. La Mănăstirile Sâmbăta şi Prislop se adunau sute şi mii de oameni ca să-l asculte ori măcar să-l vadă. Mărturiile oamenilor sunt cutremurătoare. Chipul lui senin şi cuvintele pline de duh au rămas definitiv întipărite în inima lor.

Le-am întrebat pe aceste călugăriţe ce le cerea în mod deosebit părintele Arsenie să urmărească în viaţa lor.

Mi-au răspuns că le amintea obligaţia împlinirii voturilor monahale şi adăugau ele ascultarea, în mod special. El însuşi trecuse prin momente grele, dar nu s-a plâns niciodată. A respectat hotărârea de a pleca din mănăstire, deşi a rămas mereu un monah trăitor.

La câteva biserici din Bucureşti, cum ar fi: Domniţa Bălaşa şi Sfântul Elefterie, la Drăgănescu, Sibiu, Predeal, Sinaia ori în alte locuri, asculta Liturghiile şi se ruga mult în ascuns, gândindu-se că Dumnezeu ştie cele de taină şi le răsplăteşte.

Au rămas de la el cuvintele de duh păstrate în inimi, dar şi însemnări preţioase adunate cu grijă de ucenici credincioşi şi sinceri. Publicate în ultima vreme, scrierile scăpate de furia neprietenilor întregesc imaginea unui slujitor devotat, cultivat şi inspirat.

La părintele Arsenie se potrivesc cuvintele „pomenirea dreptului cu laude“. Florile neveştejite împletesc cununa despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel.

Traiectoria spirituală a părintelui Arsenie este una specială. Înstelat cu daruri, smerit şi retras într-o lume a lui, a trăit ultimele zile ale vieţii pământeşti într-un cuib al liniştii, de unde s-a mutat în cetatea luminii, în împărăţia păcii făgăduită de Mântuitorul Hristos tuturor celor care au împlinit poruncile Lui.