Amintirea binefacerii

Continuând lectura însemnărilor de pe manuscrise şi cărţi vechi din ţara Moldovei (vol. III, 1796-1828, şi acesta editat de Ion Caproşu şi Elena Chiaburu), am constatat faptul că însemnările reprezentând drastice interdicţii în ceea ce priveşte înstrăinarea, mai ales prin furt, formulate prin afurisenii şi blesteme înfricoşate, inspirate din hagiografia creştină, sunt mai puţin frecvente faţă de secolele trecute. Dar ele nu lipsesc şi, paralel cu astfel de anatemizări, poate fi descifrată grija pentru păstrarea cărţii spre folosul serviciului religios şi pentru obştească învăţătură, ca şi fireasca preocupare în ceea ce priveşte buna amintire despre donator.

Iată un exemplu: „Această carte, Triod, s-au cumpărat de mine, păcătosul Constantin Luca clucer, şi de soţia mea, Eufrosina, care carte s-au cumpărat împreună şi cu Strastele, drept 42 de lei, şi s-au afierosit (â destinat) la sfânta biserică din Huşi, ca să fie pentru slujba bisăricii. Iar cine a fura aceste cărţi sau orice cu ce chip se vor înstrăina de la această sfântă biserică sau va lăsa ceva necetit sau necântat în vremea slujbei, unul ca acela să fie… afurisit şi vreo procopsală să nu vadă în toată viaţa lui, şi de ostenelele lui nici un folos să nu aibă, ci alţii să le răpească din mâna lui. Şi s-au cumpărat la anul 1818 martie 1“.

Nu lipsesc cuvintele prin care autorul urmăreşte să câştige bunăvoinţa şi preţuirea cititorului, cum sunt cele notate pe un manuscris de la 1824: „Cu ajutorul lui Dumnezău am scris această carte eu, Ioniţă fon Arhip, la anu 1824 iulie 6. Şi oricine o va ceti-o, învrednicindu-să întru această cărticică, măcar că este mică la videre, iară de suflet folositoare, şi să se roage pentru mine, păcătosul. Şi orice greşale va afla, să îndrepteză cu duhul de blândeţi, măcar că degitile mele în pământ or putrezi, cu care am scris, dară cari vor ceti, toţi m-or pomeni“.

În această ordine de idei atrage atenţia o însemnare ce ar putea fi astăzi considerată un fel de „ex libris“, de o valoare culturală deosebită, de vreme ce îi aparţine viitorului mare filantrop Vasile Adamachi (trebuie să ţinem seama de vârsta proprietarului pentru a scuza o formulare prea puţin canonică): „Şi această carte este a mea, a lui Vasile Adamachi, şi cine va îndrăzni să mi-o fure să fie blestemat de Atotputernicul nostru Iisus Hristos şi de toţi sfinţii. Da! Vasile Adamachi, 1826 iulie 21. Am fost de 8 ani“ (înscris pe Enciclopedia filologhichi, a lui Ioannis Patusas, tipărită la Veneţia, la 1780).

aşadar, semne bune de cărturar pentru boierul moldovean care, după ce a ocupat mai multe funcţii şi demnităţi în stat (a fost şi senator în două legislaturi), a lăsat Academiei Române, în 1892, suma, impresionantă, de 2 milioane şi jumătate de lei aur, din care s-a constituit „Fondul Adamachi“, destinat premierii unor „scrieri morale“ şi pe baza căruia, câteva decenii, s-au oferit burse de studii şi s-a asigurat publicarea cărţilor premiate. Numeroşi viitori savanţi au beneficiat de acest important sprijin material, astfel că, în memoria binefăcătorului, o publicaţie periodică s-a numit „Revista ştiinţifică «Vasile Adamachi»“. În acelaşi sens, amintim şi numele unei instituţii de învăţământ din Iaşi, Grupul şcolar Agricol „Vasile Adamachi“ (foto).

Încheiem subliniind deosebita valoare documentară a corpusurilor de documente din aceste volume de însemnări, pe care le recomandăm călduros cititorilor. De exemplu, urmărind chiar numai Indicele general la volumul al III-lea, putem reconstitui un tablou convingător de istorie culturală privind circulaţia cărţilor vechi de cult româneşti, dar şi a cărţilor străine, respectiv a traducerilor după acestea cunoscute în Moldova, cu privire la prezenţa, în actul cultural, a unor mari figuri bisericeşti (mitropoliţi, arhimandriţi), dar şi a simplilor preoţi inimoşi şi devotaţi slujirii credinţei. Nu mai puţin importante sunt aceste documente pentru creionarea istoriei aşezămintelor noastre de cult, prin cărţile care au fost în posesia bisericilor.

Încă un motiv să aşteptăm cu interes apariţia următorului volum, care va cuprinde însemnările de pe cărţi şi manuscrise până la 1859, felicitând Editura Demiurg pentru proiectul asumat şi pe editori, cărora le urăm tot succesul binemeritat.