Amintirea de-a pururi, Dan Hăulică 90

S-au împlinit în acest început de februarie 90 de ani de când a venit pe lume în Iași una dintre figurile astrale ale spiritualității românești, sol din cei prețuiți ai intelighenției noastre în cuprinsul universal, Dan Hăulică. În conclavuri planetare din cele înalte a fost ales să prezideze Asociația Internațională a Criticilor de Artă și Uniunea Latină. Ne-a reprezentat cu eclatanță în aceste foruri ca și la UNESCO. A rămas în board-ul acestei orga­nizații a elitelor mondiale și după ce România nu l-a mai mandatat ca ambasador, pentru că diriguitorii UNESCO au considerat că aveau nevoie de erudiția sa proverbială, de tactul lui diplomatic, de cuvântul de retor între retori și de generozitatea ce nimba ființa cea aleasă.

 Acest semen al nostru s-a înveșnicit în urmă cu peste șapte ani, dar amintirea lui frumoasă, după zicerea labișiană, este vie aidoma cu dorința celor care l-au admirat de a-l cinsti și a-l readuce printre noi. Din asemenea impulsuri s-a născut momentul de evocare și celebrare a acestei perso­nalități unice în felul ei la 90 de ani de la naștere, inițiat de Academia Română, între membrii căreia s-a numărat Dan Hăulică, de Biblioteca Academiei și de Funda­ția „Credință și Creație - Maica Benedicta” de la Putna, întemeiată prin demersurile sale spre a oferi societății românești un model de cărturărie, cel al academicianului Zoe Dumitrescu-Bușulenga, care i-a fost și lui spirit tutelar.

 Nu se putea găsi loc mai fericit pentru un asemenea remember al emoției și judecății critice decât biblioteca, adică mina de aur care-l atrăsese încă din adolescență ca un loc al comorilor fără de seamăn și sala de expoziție, altarul în care Dan Hăulică trăia bucuria oficierii, unde i-a așezat pe socluri de areopag pe mulți dintre artiștii ce-l omagiau ofrandeier (Paul Gherasim, Constantin Flondor, Horia Bernea, Horea Paștina) cu plăsmuirile lor nepereche. Despre toate ne-au grăit ca un „cântec al amintirii” expoziția concepută de Doina Mândru și florilegiul de cuvântări din Aula „Ion Eliade Rădulescu” a Bibliotecii Academiei Române. Preasfințitul Timotei Pra­hoveanul, care a deschis aceste vorbiri privitoare la om și vremea sa, a conturat cadrele portretului acestui semănător al frumosului, subliniind că în gesturile sale Dan Hăulică era sacerdotal pentru că înțelesese în profunzime că cei chemați să săvârșească actul creației artistice dau chip unui dar demiurgic, cel al harului. Acest aristocrat al spiritului ajunsese la această vedere prin înțelepțire din tezaurele cele nemărginite ale umanității.

 Dan Hăulică se ivise din plasma unei modeste familii românești, cea care şi-a dus zilele într-o uliţă patriarhală a Iaşilor, pe strada Octav Botez, capăt cu Sărăria. Din acest mediu al „mulţimii tăcute” ni s-a dăruit un savant şi un făuritor al spectacolului ideilor şi expresiei. Este în această geneză a aristocraţiei spiritului o alchimie misterioasă, de vreme ce, din cealaltă ramură a familiei, una încă mai de la talpa ţării, din neam de ţărani din Ipatele, s-a ridicat la treapta cea mai înaltă a ştiinţei vărul său, fiziologul Ioan Hăulică. Aceste două vlăstare ale seminţiei au intrat în elita elitelor intelighenţiei româneşti, în Academia Română.

 Dacă Ioan Hăulică s-a îndreptat spre ştiinţele exacte, către medicină, Dan Hăulică s-a dedicat umanioarelor. A făcut-o original şi roditor, în sensul că demersul său umanist şi-a tras întotdeauna sevele nu numai din talent şi intuiţie, ci şi dintr-o deplină stăpânire a temeiurilor teoretice, a legilor lăuntrice ale domeniului, precum şi dintr-o erudiţie cu întinse deschideri, ramificaţii şi solidă temelie, mai ales clasică.

 Acest înţelept ce ni s-a dat a fost rezultatul unui precoce şi statornic apetit pentru lectură şi carte. În toamna anului 2010 am cutezat a păşi, creionându-i un portret de televiziune, în grădinile semiramidice ale biografiei acestui rasat intelectual român. Zugrăvindu-i chipul pe micul ecran, am umblat prin Iaşi „În căutarea urmelor şi a sinelui”, cum s-a intitulat filmul. Mi s-au revelat cu acest prilej unele din tainele alcătuirii acestei proteice figuri spirituale româneşti.

 Desigur, a fost întâi şi întâi ursita. Flanând în filmări pe uliţa copilăriei, pe lângă Biserica „Sfântul Haralambie”, a cărei siluetă elansată i-a atras luarea aminte încă din acea vreme, Dan Hăulică reînvia în privirea şi rostirea lui figura lui Octav Botez, care-şi făcea tacticos pe aici plimbarea de seară, ori „Fuga” de Bach a paşilor lui Sergiu Celibidache, în drumul său spre casă sau în târg. Gândul lui Dan Hăulică nu zburase întâmplător înspre aceste plăsmuiri mitice, ce-i populaseră copilăria. Reîntoarcerea nostalgică într-acolo tălmăcea de fapt aspiraţia acelei vârste a începuturilor şi felul în care se croia drumul sub înrâurirea modelelor.

 Aşa cum unii oameni citesc în stele, sau dibuie dintr-o ochire adulmecătoare vâna de apă de sub pământ, tot la fel Dan Hăulică era subjugat din acea frăgezime a existenţei de literă şi de miezul său de înţeles. Tot atunci, în toamna lui 2010, cu ocazia filmărilor ne-am dus cu Domnia Sa şi cu Doamna Cristina, distinsa sa soţie, la Biblioteca Politehnicii, în somptuoasele interioare ce găzduiseră odinioară Biblioteca Universităţii. Dan Hăulică a voit să-mi arate locul unde se scălda, licean fiind, în apele cele înmiresmate ale cărţii, iubirea sa sfântă, graţie profesorului N.I. Popa, ilustrul comparatist, cel care-i remarcase erudiţia neobişnuită şi setea de lectură şi venise în întâmpinarea acesteia, deschizându-i porţile împărăției cărţilor, altfel inaccesibilă elevilor de liceu. N.I. Popa a fost unul dintre primii săi mentori, cel care i-a încurajat zborul cutezător pe meridianele culturii şi frenezia comparatistă, ce prinsese aripi. Mai apoi s-a găsit sub influenţa la fel de binefăcătoare a altui scânteietor catalizator de spirit, a lui George Călinescu, căruia îi devenise, la Bucureşti, colaborator la Institutul de Istorie şi Teorie Literară al Academiei. Lecţia călinesciană a fost benefică şi a stimulat rostirea originală, sprinteneala inteligenţei, capacitatea asociativă arborescentă, cu podoabe baroce. Sub aceste înrâuriri şi prin neobosite strădanii emancipatoare, discursul s-a construit fermecător, într-o nestăvilită seducţie a nerostitului, dar nutrit din zăcămintele cele bogate şi pure al cunoaşterii.

 Toate aceste originale caracteristici au căpătat valoarea sintezei critice într-o carte de căpătâi, de studii şi eseuri, „Critică şi cultură”, 1967, care reprezintă o doctă pledoarie pentru virtuţile creative ale criticii, pe care le pun în valoare însăşi ideaţia şi scriitura autorului. Critica, mai exact sinteza, e de părere Dan Hăulică, izbuteşte în misia sa când dă contur „fiinţei adânci a unei epoci”. Cu această zestre teoretică, cu darul şlefuirii diamantine a expresiei, Dan Hăulică şi-a încercat puterile şi în hermeneutica artistică. E marea sa contribuţie originală. A venit pe acest tărâm nu ca un descriptiv al clipei, al pânzei de pe simeză, al statuii de pe soclu, ci ca un fin interpret al sincretismelor, desluşitor de profunzime al devenirilor, al curgerilor şi înţelegerii filiaţiilor, fiind astfel în stare a statua locul unei creaţii într-o istorie a artei şi a culturii. A dat în acest domeniu cărţi fundamentale, „Peintres roumaines” I-II, Paris, 1965, „Brancusi ou l’Anonymat du génie”, Bucureşti, 1967, „Dimensiunile artei moderne”, Bucureşti, 1992. Aceste docte cercetări pun în lumină o viziune şi abordare novatorii, ce integrează artele frumoase în ansamblul civilizaţiei umane, reliefând contribuţiile româneşti particularizante.

 Savantul, aristocratul spiritului sunt o pildă vie a jertfirii la altarul culturii, de care se învrednicesc unii din fiii aleşi ai naţiunii, aşa cum ne-a dovedit-o Dan Hălulică. De aceea merită ca amintirea sa să fie de-a pururi, cum spunea Tudor Arghezi despre Mihai Eminescu. Acesta e, cred, tâlcul fundamental al acestei întâmplări de aducere aminte reverențioase de la început de februarie din Bu­cu­rești.